Mihail Caffé – Memorii

Locuri, oameni, întâmplări

13. TERMINAREA FACULTĂŢII – primele „joburi”

Spre sfârşitul studiilor, în anul 5, eram obligaţi să realizăm releveul unui monument istoric (casă, biserică, mănăstire, cetate), ceea ce însemna măsurători cât mai exacte şi apoi transpunerea lor în planşe desenate, planuri, secţiuni, faţade şi anumite detalii specifice (ancadramente de piatră, cornişe, stâlpi, capiteluri…). Citește în continuare »

12. NOUA FAMILIE

Pe 6 iunie, de Sf. Sisoe, 1949 ne-am căsătorit la primăria sectorului 2 „de Negru”, situată pe atunci într-o piaţetă de la începutul Căii Văcăreşti, vizavi de azi dispăruta biserică Sf. Vineri. Citește în continuare »

11. De la OMLADINSKA PRUGA „ŠAMAC – SARAJEVO” la CLUJ

Cam în acelaşi timp cu „Bumbeşti – Livezeni” şi „Salva – Vişeu”, tovarăşii de la Belgrad s-au hotărât să facă un drum de fier care să lege mai bine Sarajevo al musulmanei şi destul de înapoiatei Bosnii cu civilizaţia sârbă de la nord. Calea ferată urmează cursul şerpuit şi pitoresc al râului Bosna, de la Sarajevo la Šamac – oraş port pe Sava. Citește în continuare »

10. FACULTATEA

În octombrie ’44, după o toamnă agitată în Gărzile Patriotice, m-am prezentat la admiterea la Arhitectură, în clădirea veche placată cu piatră, proiectată de arhitectul G. Cerchez în stil neoromânesc, având pe coronamentul corpului central inscripţia sculptată în piatră „Şcoala superioară de arhitectură”. Citește în continuare »

9. COTROCENII

Între timp, după rebeliunea legionară din 1941 (care din fericire a ocolit cartierul Cotroceni, având „de lucru” în cartierele evreieşti consacrate, Văcăreşti şi Dudeşti), ne-am mutat din Ciru Iliescu, devenit prea scump pentru buzunarele unui şomer trăind din expediente, la etajul 1 al unei case „vagon” în curtea chiristigeriei lui Chiţu, pe Carol Davilla 23 A. Citește în continuare »

8. ANII DE RĂZBOI

Ne-am instalat în camerele de servitori de la ultimul etaj (3) al micului bloc cu apartamente din str. Dr. Ciru Iliescu 3, unde la parter locuiau familia Alşec (Didi, Henri şi Zefi), împreună cu bunica, Miculiţa. În acelaşi bloc mai erau câţiva locatari interesanţi. La etajul 1 era doamna prof. Bediţeanu, devenită recent „fostă soţie” a lui Al. Graur, care-şi refăcea viaţa cu o tânără asistentă (cu care a avut un fiu, Dumitru Graur, devenit mai târziu un cunoscut comentator sportiv la radio şi televiziune). Citește în continuare »

7. PLOIEŞTI

Ne-am instalat, la început, într-o casă parter cu 3 (4?) camere aparent nouă, într-o zonă de case şi vilişoare destul de aproape de centru, spre vest. O coincidenţă suspectă a făcut ca noua mea adresă la Ploieşti să fie str. Cpt. Petre Şonescu, exact numele fostului meu coleg din clasa a 3-a, şeful grupului legionar care m-a alungat din şcoală. E foarte probabil să fi fost vorba de un predecesor din familie, a cărui vitejie patriotică trebuia cumva urmată. Citește în continuare »

6. ARICEŞTI

În primăvara anului 1936 tata a fost mutat la Ariceşti ca director de schelă. Denumirea exactă a comunei este Ariceştii Rahtivani, pentru a se deosebi de alt Ariceşti, tot din Prahova – Ariceştii Zeletin. Mutarea ne-a apropiat iar de Ploieşti, la vreo 20 km. Citește în continuare »

5. MORENI

 

Casa în care ne-am instalat era asemănătoare cu cea de la Băicoi, dar parcă ceva mai scundă. La fel ca la Băicoi, făcea parte dintr-o „colonie”, dar aici toate casele erau pe un singur şir, de-a lungul unui drum „asfaltat” cu păcură, având de cealaltă parte nişte hale şi mormane de fier vechi, ţevi, motoare, panouri de tablă ondulată stivuite – un mic paradis al alergărilor, căţărărilor şi ascunzişurilor. Citește în continuare »

4. VALEA CĂLUGĂREASCĂ (1932)

Ne-am instalat într-o casă închiriată de Societate, pe Valea Mantei, una din numeroasele văi şi vâlcele ce taie de la nord la sud şirul de dealuri ce se întinde de la Boldeşti până la Buzău şi care e cunoscut sub numele de Dealu Mare (Pietroasele, Ceptura, Urlaţi…). Casa lui Ion Boieroiu (devenit mai târziu Ionică, iubitul, apoi soţul Mandichii, fata în casă cu care am venit de la Băicoi) – era nouă –nouţă, chiar neterminată, îi mai lipsea „privata” şi geamurile la câteva ferestre. Proaspăt văruita, cu un mic foişor în faţadă, aşezată într-o livadă, chiar pe malul stâng al vâlcelei, era accesibilă din drumul ce urca spre deal pe partea cealaltă printr-un podeţ de lemn. În spatele casei, spre deal, se întindea via lui Ionică – de fapt parte din viile familiei Boieroiu care-şi aveau casa principală, cu crama şi toate acareturile, peste vale, la drum. Citește în continuare »

%d blogeri au apreciat asta: