21. BRAN – PREDELUŢ

de Andrei Sommer

Ideea de a ne face o casă pentru vacanţele de vară ale familiei la Bran a fost a Ilenii şi a lui Chris. Veneam în fiecare vară, de cum au apărut nepoţii, pentru 2-3 săptămâni, chiar şi o lună, la Bran, în gazdă la localnici, care descoperiseră de mult „agroturismul”, încă din timpul instalării la castelul renovat a principesei Ileana, sora mai mică a regelui Carol II. Ca şi Sinaia după construirea Peleşului, Branul a devenit o „capitală de vară” a elitelor bucureştene ceva mai sportive, intelectuale şi familiste. Faţă de „staţiunile” din Valea Prahovei, Branul avea avantajul unui loc mai liniştit, cu gospodării răsfirate, cu curţi şi livezi mari, şi, cu excepţia zonei centrale din vecinătatea imediată a castelului, departe de traficul şoselei. Peisajul e mai larg, mai generos, între panorama Pietrei Craiului, Postăvarului şi Bucegilor, orizonturile mai largi şi micile excursii mai variate şi mai uşoare. (Publicitate.) cred că am ajuns să alegem Branul la îndemnul Nănăşichii care, înainte de război, fusese medic ani în şir la o tabără şcolară de pe malul râului Turcu, cam pe unde e o mică biserică de piatră, peste drum de castel.

Cal mai mult am stat la „Meleacă”, pe Valea „Porţii”, la vreo zece minute de la şoseaua naţională şi de „centru”. Gospodăria lor nu era la drum, intrai pe o ulicioară, pe lângă Fabrica de Pâine (unde luam zilnic pâine de cartofi proaspătă şi care după ’90 a dispărut) – urcai destul de abrupt două serpentine scurte şi te trezeai într-o poiană care se întindea până în culmea dealului. Pe dreapta erau casele (una veche, de prin 1935, cu pretenţii de vilă, în care stăteau “bătrânii”, şi o extindere mai nouă, destinată iniţial copiilor, apoi cazării vilegiaturiştilor. În spate erau acareturile (şura, grajdul, coteţe) aşezate liber pe teren, destul de neordonat, mai ales faţă de tipul brănean de “ocol”, cu o curte interioară ca un fel de cetate. Mai la deal era altă casă, destul de mare, cu etaj, a unuia dintre fiii lui Meleacă, cu nevastă şi patru copii, cam de vârsta nepoţilor noştri cu care de altfel au făcut repede o grădiniţă ad hoc şi o prietenie anglo-română care parţial durează şi azi. Unul dintre băieţi – Gigi – s-a făcut patiser la pizzeria “Bella Italia” iar Alex, Andrei şi Jethro, de câte ori vin la Bran, merg la pizza – să stea de vorbă cu Gigi.

Aici trebuie să fac iar o paranteză, ca să vedem din nou cum vin de se leagă lucrurile în lumea asta mică şi rotundă. Mesele de dimineaţă şi de seară le pregătea Nana (uneori Ileana sau Maia, dacă erau pe acolo), dar masa de prânz era la “Casa de Creaţie” din parcul castelului, unde obţineam bonuri ca membru al Uniunii Arhitecţilor. Masa era decentă, trei feluri bine preparate, la desert se oferea câteodată o prăjitură, cel mai des fructe, piersici. De aici s-a tras o vorbă devenită tradiţională în familia englezească: “What’s for pudding? Peeeeeches”. „Responsabilul” casei de odihnă şi restaurantului era domnul Secărea, care avea un băiat, care după ’95 a înfiinţat pizzeria, la care lucrează acum Gigi al lui Meleacă.

Soţii Meleacă erau foarte diferiţi şi interesanţi ca persoane. Ea era o femeie pe care se vedea asprimea vieţii, dar foarte civilizată şi prietenoasă, fără exces. El era un bărbat scund dar foarte voinic, fusese miner, trăgea din greu la cositu fânului (unde ne duceam cu toţii) şi nu se dădea înapoi de la un (şi mai multe chiar) pahare de tărie – când cădea lat. Altfel om blajin, iubea copiii, le făcea jucării, leagăne şi le tolera multe năzbâtii.

Printre musafirii „coloniei” noastre de copii s-au numărat de-a lungul anilor fetele Birta, Sanda şi Anca şi nepotul Janinei şi al lui Ianoş, Alexandru. Cu Alexandru a fost chiar o mică dramă, era mai retras, mai timid şi complexat de energia şi agitaţia permanentă a celorlalţi copii (Sommer, Shirley-Smith şi Meleacă) aşa că a cam devenit „ciuca bătăii” şi a fost foarte nefericit – i-a ajuns o singură vară.

 *

(tea time)

Seduşi de povestirile Ilenii şi ale lui Chris despre frumuseţea Branului şi a munţilor din jur, ne-au vizitat, încă pe când „trăgeam” la Meleacă şi apoi, mai târziu, când ne-am instalat la Predeluţ, mulţi prieteni ai lor din Anglia. Dintre cei care au venit mai des erau Andy şi Jane Cunningham, o pereche destul de ciudată şi foarte simpatică. Ciudăţenia venea din aparenta incompatibilitate între cei doi, care totuşi reuşeau să formeze un cuplu. Andy e un „bon viveur”, cântă şi la chitară, îi place un pahar – ba chiar mai multe (deşi nu prea rezistă), e comunicativ, „a good chap”. Jane e introvertită, puţin severă, râde foarte rar şi, în plus, e „quakeriţă”. De venirile lor la Bran se leagă şi două poveşti memorabile. Odată şi-au pus cortul lângă „Hanul Bran”, denumit pompos „camping” (de fapt era un maidan cu iarbă). Nu ştiu cum au ajuns să facă un chef în cort cu un tânăr brănean necunoscut – fapt e că a doua zi s-au trezit fără acte şi bani. Am mers la poliţie fără prea mari iluzii că ar putea folosi la ceva („prinde orbul scoate-i ochii!”). Şi totuşi minunea s-a produs, după câteva ore portofelul cu acte şi bani au fost recuperate şi cei doi englezi s-au ales cu o morală bună din partea şefului de post – să nu mai bea cu necunoscuţi – şi cu o mare admiraţie pentru eficienţa poliţiei române, mai ceva ca Scotland Yard.

Odată am pornit cu toţii să facem creasta Pietrei Craiului de la Plaiul Foii la Curmătura, un drum destul de greu (pentru citadini neantrenaţi). Am dormit la cabana Plaiul Foii, Chris, Andy, Jane şi cu mine pe post de ghid (mai făcusem odată tura asta, cu Nana şi fetele când aveau 10-12 ani). După urcuşul prin pădure, care a durat vreo două ore, am început urcuşul mai greu, pe partea stâncoasă a versantului, apropiindu-ne încet de creastă. Mai aveam vreo jumătate de oră până sus când echipa engleză s-a oprit într-un loc unde era o mică platformă de piatră într-un fel de nişă a peretelui. S-au aşezat, au scos din rucsaci bidoane, cutii, un ceainic de aluminiu, o spirtieră de camping: „Tea time!” (La englezi, am aflat cu timpul (!) – „tea time” e oricând: la trezire, la culcare, la lucru, la odihnă – şi nu, cum credeam noi, cei de pe continent, că e doar „five o’clock”. Chiar mă întreb de ce n-au în bucătărie, pe lângă robinetele de apă caldă şi rece, unul pentru ceai.) Chestia asta contrazicea toate regulile mersului de munte pe care le învăţasem, m-am înfuriat făcându-i în toate felurile şi dând dovadă de o totală lipsă de umor. (Cred că m-am simţit şi ofensat în onoarea mea de călăuză – leader.) Pur şi simplu nu puteau pricepe ce e rău să te opreşti pe drum dacă a venit vremea ceaiului (sacrosanct). Înfuriat, am pornit singur înainte, aşteptându-i în creastă. După un timp ai apărut veseli dar puţin jenaţi şi, ca să mă îmbuneze, mi-au oferit un sandvici cu pateu şi o ceaşcă de ceau (din termos). A fost o lecţie practică de aculturaţie, la Curmătura ne-am împăcat româneşte cu o bere şi mici.

În cursul lungilor plimbări prin Predeluţ, pe Poarta, pe Sohodol, priveam, uneori vizitam, unele gospodării brănene; odată, la Predeluţ, pe un tăpşan din spatele biserici, am descoperit un „ocol” nelocuit care ne-a fost deschis de un vecin şi am aflat că ar fi de vânzare. S-ar zice că bustul britanic pentru arhitectura populară românească nu e doar la prinţul Charles; familia Shirley-Smith a început imediat să imagineze modernizarea casei, reabilitarea şurei şi grajdului în spaţii de locuit, repararea marii porţi de la stradă; locul oferea o perspectivă panoramică spre toţi munţii dimprejur, accesul era uşor, părea o soluţie ideală. Chris se şi vedea exersându-şi abilităţile de carpenter şi plumber. Unde mai pui că ideea nu era chiar un vis nerealizabil fiindcă apăruse legea cu retrocedarea caselor naţionalizate şi puteam vinde blocul Nănăşichii din Traian, ai cărei unici moştenitori erau Nana şi vărul ei, Florin Constantinescu. Din păcate (?), proprietarii casei de la biserică nu se înţelegeau asupra vânzării şi, deocamdată, nu vindeau. Au mai apărut câteva variante: o casă pe malul râului Poarta, alta pe Sohodol, un teren la stradă, pe Poarta, dar nu s-au hotărât la niciuna.

Trebuie să spun că ideea acestei aventuri imobiliare (s-a văzut mai târziu că familia Shirley-Smith are gustul aventurii imobiliare) nu era unanim împărtăşită. Din partea familiei Sommer se auzea mereu obiecţia, perfect raţională, că dacă venim în gazdă 100 de ani tot ne costă mai ieftin decât o casă (cumpărată sau construită) care, pe deasupra, va sta goală trei sferturi din timp. Nana înclina de partea Ilenii şi a lui Chris, întrevedea stabilirea noastră, la pensie, pe tot timpul din primăvară până în toamnă, cu nepoţi, strănepoţi… Dar Nana s-a stins în primăvara lui 1997 şi n-a apucat să vadă încheierea disputelor.

 *

În anul următor, revizitând casa-ocol din Predeluţ, în speranţa că proprietarii s-au decis să vândă, am aflat că se deciseseră, ba chiar şi vânduseră. Dar, în timp ce ne lamentam de neşansă în faţa casei, a apărut Bucşe – un tip tânăr cu aspect destul de îndrăzneţ. Locuia peste drum, a văzut că ne uităm la casa de vânzare. Ara şi el un teren pe Măgura, în Predeluţ, nu era departe, putem să mergem să-l vedem. Când am ajuns la faţa locului am comis o greşeală nepermisă unui cumpărător, ne-am arătat încântarea pentru poziţia, perspectivele asupra câmpiei spre Râşnov, asupra Postăvarului având în zare şi Piatra Mare, în dreapta, peste vârfurile pădurii de brad, se vedeau Bucegii, cu Omul. Imprudenţa probabil ne-a costat, în mintea lui Bucşe, vreo jumătate de dolar în plus la preţul pe metru pătrat (pe atunci încă nu se discuta în euro). Terenul era o fâşie de fâneaţă, în pantă, de-a lungul drumului de căruţă care urcă pe Măgura Branului şi pe care îl făcusem de multe ori în excursii. Bucşe împărţise terenul în trei parcele egale, din care am ales-o pe cea din mijloc, cu o pantă ceva mai lină şi cu cea mai bună perspectivă asupra peisajului. Parcela din stânga avea pe ea o şură-sălaj de vite, din bârne de lemn şi cu acoperiş de ţiglă, foarte autentică (avea mai mult de 100 de ani) şi pitorească; după ce a început construcţia casei am decis să cumpărăm şi această parcelă, să integrăm şura în curtea noastră. Parcela din dreapta, cu o pantă abruptă spre pădure, ni se părea inutilizabilă ca teren de joc pentru copii sau pentru altă construcţie, ceea ce s-a dovedit, mai târziu, altă greşeală. A cumpărat-o un domn din Bucureşti şi a construit un mic hotel care acum ne stă în ochi şi ne obturează aproape complet vederea spre Bucegi. În schimb, achiziţionarea şurei s-a dovedit utilă ca magazie şi depozit de lemne de foc, dar mai ales ca obiect de visare pentru familia Shirley-Smith, care au văzut în ea un viitor cuibuşor idilic personal. Şi fiindcă în povestea mea trebuie să fie şi un episod în care „the dream comes true”, în momentul scrierii acestor rânduri e în curs transformarea şurei în multvisatul bungalow – căsuţă de turtă dulce.

 *

În toamna aceluiaşi an am făcut toate formalităţile de cumpărare şi am început să lucrez la proiect, evident, „cel mai important proiect al vieţii”. Principala dificultate consta în a satisface acel deziderat formulat de iertatul Puiu Petrovici pentru pantofii nevestii, „să fie mare pe dinăuntru şi mică pe dinafară” (adică să coste cât mai puţin). După zeci de variante, mereu discutate cu beneficiarii mei foarte exigenţi, dar şi destul de nehotărâţi (familiile Shirley-Smith şi Sommer), am depus la primărie, în Bran, proiectul pentru „autorizaţia de construire”, în primăvara 1999 iar, spre sfârşitul verii, constructorul, domnul Rădăcină, a început şantierul, aranjând puţin drumul pentru transporturi, a făcut săpăturile de fundaţie şi fundaţiile; când a venit iarna casa era „ieşită din pământ”. Viorel Rădăcină, care a devenit un personaj cheie al episodului cu casa de la Bran, e un bărbat înalt, solid, cu părul şi mustaţa cărunte – dar relativ tânăr – cu o vorbire liniştită şi blândă, inspirând încredere, mai ales că dovedeşte şi o bună stăpânire a meseriei (deşi „la bază” e strungar metalurgist); dar sub această aparenţă se ascunde şi o iuţeală de spirit şi un pic de şiretenie, tipic brăneană. Multe din cetaliile prin care m-am străduit să dau casei un aspect cât mai controlat au fost interpretate mai „liber” – ca să-şi simplifice treaba (lucarnele camerelor de la mansardă, „balansarea” treptelor, poziţionarea grinzilor aparente de la parter), dar totuşi fără să strice prea tare imaginea şi funcţionalitatea de ansamblu.

Între timp s-a făcut conducta de apă de la un bazin de captare mai sus, pe Măgură. Eu făcusem câteva vizite de curtoazie pe la toţi vecinii din preajmă, mai ales că noua conductă de apă trecea prin curtea lor. E adevărat că au profitat de ocazie ca să se racordeze şi ei; era un fel de gentlemens agreement.

Pe tot timpul construcţiei, mai ales vara, veneam la „Cabana Castel”, foarte aproape de locul nostru, la masă şi uneori la dormit. Cu timpul am devenit de-ai casei, ne-am împrietenit cu Carmen, menajera şi ospătăreasa, cu şeful, cu bucătarul, şi am rămas până azi în relaţii foarte apropiate, mai ales cu Carmen, care ne face uneori sarmale de Crăciun şi câte un tort la vreo aniversare.

 *

După ce parterul a fost terminat „de roşu” (de fapt „de lemn brut”), am început să venim să locuim în câte un weekend, c în camping, cu aragazul de excursie şi mobilier pliant. Într-un din aceste „vizite de şantier” împreună cu familia Shirley-Smith, băieţii, Alex, Andrei şi Jethro (Robert încă nu venise) au admirat şarpanta podului şi au constatat că e loc destul pentru încă nişte camere „de tineret” care nu fuseseră gândite în proiect. Pentru arhitect a fost o mică lecţie de colaborare creativă cu „beneficiarul” şi imediat i-am dat lui Rădăcină planuri şi detalii pentru amenajarea „mansardei 2”, cu două camere ca de cabană; şi aşa a devenit podul una din părţile cele mai cu haz ale casei. Cu trecerea timpului am constatat multe neajunsuri ale proiectului, din care cel mai important e a fost imaginat mai mult pentru vară, fiind – mai ales la parter – expus prea mult pierderilor de căldură (care s-au mai ameliorat după instalarea încălzirii centrale şi montarea de geamuri termopan la uşile exterioare. Dar ceea ce compensează toate regretele autocritice e marea terasă acoperită, cu perspectivă largă asupra peisajului şi în care se stă aproape tot timpul (cu excepţia iernii!). într-un fel, am recreat, la altă scară şi cu alte mijloace, terasa de la grădina din Bucureştii Noi – de fapt un pattern spaţial inspirat de afecţiunea mea mai veche pentru pridvoarele şi foişoarele tradiţionale.

 *

Pe terasă stăm la cafele, la beri şi la alte „drinkuri”, citim, scriem, conversăm, facem mese vesele, cu grătarul mobil instalat pe iarbă, ne relaxăm în şezlonguri, facem plajă. Într-o zi am confecţionat o firmă pictată cu următorul text, care combină numele celor trei proprietari: „SHIRLEY-SMITH’s sommerkafé”, pe care am montat-o pe balustrada spre stradă. Nu mult după aceea au apărut câţiva turişti, în trecere dinspre Măgură, întrebând dacă pot căpăta o cafea şi ceva sucuri. Toţi cei de faţă ne-am amuzat, cu excepţia lui Vlad Sommer, care a scos imediat firma.

 *

Reversul amplasării atât de favorabile ca privelişte asupra peisajului era drumul – de pământ şi abrupt, care interzicea – până de curând – accesul cu maşina după o ploaie (imposibil şi accesul pe zăpadă şi gheaţă). În ultima vreme am avut totuşi norocul să apară construcţia unui hotel mai la deal, spre Măgura, pentru care drumul a fost cât de cât ameliorat, pietruit şi „compresat”, aşa că acum pot veni până sus toţi oaspeţii, cu orice fel de maşini (dar nu chiar orice fel de şoferi – odată Octav şi-a urcat maşina pe un dâmb lateral). Drumul acesta are şi el o poveste ce mi-a fost spusă de un localnic: se zice că a fost făcut în 1916 de armată, pentru a putea duce pe culmea Măgurei o baterie de artilerie cu bătaie spre câmpia Râşnovului. Acum e folosit de cei câţiva gospodari din jur şi de localnicii din vale, pentru adus lemne din pădure şi fânul cosit din poieni. De câţiva ani drumul a intrat în legalitate urbană, căpătând numele predestinat de „Strada Domniţa Ileana” (cealaltă Ileana, de Hochenzollern).

Treptat, casa din Predeluţ-Bran a devenit, în anumite momente, neîncăpătoare – cu toate cele opt camere de cazare. Familiile au explodat, când ne reunim cu Sommerii şi Shirley-Smithii, suntem (deocamdată) 18. Pe rând au poposit prieteni ai Ilenii din Anglia, nepoţi de-ai mei din Franţa, amici ai Sommerilor din Bucureşti şi amici ai mei, împreună cu Eugenia. Din ce în ce mai complicată e „planificarea invitaţilor”, de când copiii (Andrei, Dana, Alex, Jethro, Robert) au devenit adulţi şi au – pe bună dreptate – şi ei, invitaţii lor. La început era simplu: Maia şi Vlad, pe ai lor, Ileana şi Chris, pe ai lor, eu pe ai mei (cei din filiera franceză sunt comuni). Cred că trebuie înfiinţat un dispecerat cu calculator şi bază de date, cereri făcute din timp – ca la orice hotel care se respectă…

Reticenţa iniţială a Sommerilor s-a transformat în ataşament, iar pentru mine, ieşitul pe terasă cu cafeaua şi ţigara în zori, urmărind răsăritul soarelui dinspre Postăvaru, culorile norilor, liniile albe pe cer ale primelor avioane, zborul rândunelelor, au devenit unele dintre momentele cele mai plăcute din viaţă.

Anunțuri