20. FILIEREA FRANCEZĂ (The French Connection)

de Andrei Sommer

După „revoluţia” din 1989, pentru mine s-au schimbat destul de multe. Am trecut cu bine „epurările” prin care câţiva foarte vizibili şi zeloşi profesori activişti de partid au fost „scoşi” din şcoală (ceea ce i-a propulsat în învăţământul privat, demonstrându-se astfel că primii exponenţi ai capitalismului sunt foştii exponenţi ai socialismului). Mai mult decât atât, am fost numit Profesor – pentru că motivul menţinerii mele îndelungate (în logica fostului sistem, definitive) pe poziţia de Conferenţiar – fiica de la Londra – încetase a fi o „bubă”. Mai mult decât atât, în aprilie 1991 am fost trimis, împreună cu fost mea studentă eminentă şi devenită „colegă”, Ana-Maria Zahariade, cu o bursă Erasmus de o lună, la Facultatea de Arhitectură „Belleville” la Paris. Atunci am reînnodat relaţiile cu familia din Franţa, care, pe tot timpul „socialismului”, au fost relativ destul de subţiri. În 1969 făcusem o excursie la Paris cu Moskviciul, i-am revăzut, după multe zeci de ani pe mătuşa mea Sabina, pe verii mei Pierrette şi Mimi (Michel) şi pe aproape toţi copiii lor (cum ar fi „nepoţi de veri”). Mergând la diferite congrese şi conferinţe, Tatamare îi vizitase de câteva ori pe Pierrette şi soţul ei, fizicianul atomist Maurice Ceccaldi, şi deveniseră foarte apropiaţi. Prin ’75 soţii Ceccaldi au venit la Bucureşti într-o scurtă escală în drum spre un congres internaţional la Moscova, el fiind invitat ca savant cu idei „progresiste”, membru al Rezistenţei, membru militant al PCF etc.

Deşi legaţi între ei de o dragoste caldă, de fraţi, verii mei francezi Michel şi Pierrette au avut în viaţă traiectorii opuse, ea implicându-se în activismul de stânga alături de soţul ei, Maurice, el devenind patronul unei mici întreprinderi de cauciuc şi mase plastice, la Lille. Între cei doi fraţi existau aprige discuţii de principii, dar legătura de sânge şi dragostea inteligentă care-i lega a menţinut familia unită. De altfel, Michel se proclama – şi chiar era – adeptul capitalismului „paternalist” şi instituise în fabrica lui cu 100 de salariaţi un sistem stimulativ de cointeresare la profit a muncitorilor, creşă şi grădiniţă pentru copiii lor. Prin natura lui, Michel era un iubitor de oameni. În anii ’80, pe când la noi situaţia alimentară se deteriora, ne trimitea regulat câte un colet enorm cu tot felul de bunătăţi, cafea, ciocolată, brânzeturi, conserve, pe care mă duceam să-l iau din vama Chitila. În luna cât am stat la Paris pentru activitatea de al Belleville, am locuit într-o garsonieră („pied à terre”) pe care o avea Michel în Île Saint Louis – adică în buricul Parisului, lângă Notre-Dame. Era un imobil vechi, de vreo 200 de ani, cu pereţi groşi de aproape un metru, modernizat dar păstrându-şi la interior şi la exterior toate aspectele vechi (scări şi coridoare întortocheate, uşi mici, ferestre înalte).

Destul de des, serile îi vizitam pe Danielle (fiica Pierrettei) şi pe soţul ei, Pierre, la Chatillon (o jumătate de oră cu metroul şi un autobuz). În timpul vizitei pe care le-am făcut-o în 1969, stăteau ca doi tineri medici începători într-un apartament la etajul 2 al unui bloc de pe la 1920, unde era la parter şi „Cabinetul” de consultaţii al lui Pierre (care şi azi funcţionează tot acolo).

Acum, în 1991, se mutaseră în apropiere, într-un „pavilion”, pe o alee liniştită cu numele de Impasse Marcel, iar Pierrette, foarte bătrână şi şubrezită, şedea la câteva case distanţă, cu o îngrijitoare româncă. Casa lui Danielle şi Pierre din Impasse Marcel e un fost salon de coafură care a devenit un living spaţios, la care au adăugat bucătărie, sufragerie şi 3 camere pentru cele 3 fete, şi are în spate o grădină mare, cu mesteceni ruseşti.

Danielle şi Pierre au fost colegi la medicină, s-au iubit şi au 3 fete: Juliette, Beatrice şi Lucile. Familia Chveder se înscrie perfect în paradigma internaţionalizării globale a întregii mele familii: Danielle e fiica unei româno-sefardo-iraniene căsătorită cu un corsican (Ceccaldi); Pierre e dinbtr-o familie de ruşi „albi”, emigraţi la 1918, de origine suedeză (de unde numele „chveder” – suedez); fiica lor mai mare, Juliette, e  măritată cu Daniel Kadar, dintr-o familie iudeo-maghiaro-germană (6 copii); mezina, Beatrice, e măritată cu un indian (3 copii) iar fiica cea mai mică (dar mai înaltă) a revenit la matca rusească şi s-a măritat cu Pierre Smirnov (2 copii). Tatăl lui Pierre Chveder fusese preot profesor la vestita universitate de teologie ortodoxă „Saint-Serge” de la Paris, drept care nepoată-mea, Danielle, a trecut cu convingere la ortodoxie. S-a întâmplat ca tocmai în timpul şederii mele să cadă şi Paştele, aşa că m-am dus cu ei la „Înviere” la o biserică ortodoxă (fostă catolică) unde preot paroh era un român care studia la „Saint-Serge”, „père Ioachim, dar majoritatea enoriaşilor erau ruşi. Slijba de înviere s-a încheiat cu „Christos a înviat” în ruseşte, în greceşte şi în româneşte  -la fiecare strigare a preotului, credincioşii răspundeau pe limba respectivă. La strigarea pe româneşte s-a auzit spre uimirea părintelui, un răspuns singuratic „Adevărat a înviat”. Vechile mele înclinaţii bisericeşti nu se dezminţeau. Acum părintele Ioachim e episcop de Roman şi nepoţii mei, rămaşi prieteni cu el, se duc şi la Roman când vin la noi.

Într-un weekend, în timpul stagiului la Belleville, m-am dus la Grenoble să cunosc familia celui de-al doilea fiu al lui Pierrette, Fabien, care a urmat calea lui Maurice Ceccaldi (fizician), dar e şi un mare iubitor de ski şi alpinism, aşa că a găsit o slujbă de cercetător la un centru de fizică nucleară la Grenoble. Mă aştepta în gară la Voiron, un orăşel înainte de Grenoble, în apropierea căruia locuieşte. L-a recunoscut îndată, era taică-său leit, şi, ca început al întâlnirii noastre, care (pentru mine cel puţin) a fost de la început cu „lipici”, m-a invitat să vizitez distileria celebrului lichior La Grande Chartreuse, care-şi trage numele de la o veche şi vestită mânăstire a ordinului monahal „Chartreux”. De secole călugării ăştia, între canoane şi rugăciuni se ocupă cu culesul de ierburi aromate şi vindecătoare pe care le prefac în licori tari plăcute limbii şi stomacului şi binecuvântate de Dumnezeu. Distileria era într-o clădire veche (cum altfel?) cu nişte instalaţii de cuve, alambicuri, ţevi din aramă lucitoare; un fel de uriaş laborator de alchimist, ceva cu totul deosebit de instalaţia mea de fiert rachiu, după cum ar fi o adevărată blasfemie să compar licoarea divină verzuie sau de culoarea mierii care picura la capătul ţevilor şi din care se oferea câte un păhărel vizitatorilor cu trăscăul de corcoduşe. Fabien mi-a cumpărat şi un flacon de chartreusă de la magazinul distileriei şi, sub asemenea auspicii euforice, am ajuns la casa lor, „Pied Barlet”. Era o mică fostă fermă din piatră, sub pădure, ultima casă a satului St. Nicolas de Macherin. Fabien, alpinist, skior, ecologist şi bricoleur, cumpărase un fel de ruină şi acum era aproape de terminarea unei „reabilitări” confortabile şi calde. Ne aştepta Françoise, soţia lui, o tânără doamnă înaltă, subţire, cu un chip de copilă mirată, la fel de prietenoasă şi caldă ca şi el. Le-am cunoscut şi copiii: o fetiţă, Agnès (care acum e designer) şi doi băieţi mai mari, Adrien (azi vânător de munte) şi Thibaud (cu care am vizitat împreună cu Françoise , după o săptămână, antichităţile Luvrului şi care azi e arhitect). Cu timpul familiile Sommer şi Shirley-Smith s-au legat în prietenie afectuoasă cu verii lor din Franţa şi întâmplarea a făcut ca Ileana şi Chris să-i cunoască mai bine pe Fabien şi Françoise cu care au atâtea în comun.

În 1997, după sfârşitul Nanei, am fugit în Franţa, la Danielle, apoi am plecat spre Grenoble vizitând pe drum locurile istorice ale Provenţei, Nîmes, Avignion, Arles. Am fost găzduit cu căldură de Fabien şi Françoise, apoi am mers cu toată familia la Lille, unde se organiza o mare festivitate pentru aniversarea de 80 de ani ai lui Michel. Fiul lui, Gérard, ne vizitase în România dornic să-şi cunoască rudele; acum m-a invitat la el, într-un sat de lângă Lille, să-i cunosc şi eu familia: soţia Catherin, o bretonă puţin severă, dar foarte prietenoasă, şi copiii, 3 băieţi şi o fată: Mathieu, Xavier, Charles şi Clarence. Şi ei transformaseră o veche fermă ţărănească în reşedinţă, dar cu mijloacele şi concepţiile unei familii de mici industriaşi (Gérard preluase firma lui Michel).

Am stat la Michel în Lille în casa lui timp flamand, cu trei etaje, având a parter biroul şi sufrageria, la etajul 1 dormitorul şi baia „patronilor” şi la etajele 2 şi 3, camerele copiilor (acum camere de oaspeţi). Michel avusese un mic atac cerebral, de pe urma căruia a rămas cu o paralizie uşoară a mâinii şi piciorului stâng, dar avea o natură de luptător – şi-a luat o maşină automatică (pentru un singur picior) iar pe volan a montat un mâner (pentru o singură mână). Ocupaţia lui la pensie era scrisul unor memorii despre familia lui (tiens, tiens!) cu o instalaţie pe care o vedeam prima dată, calculator şi imprimantă. În memoriile lui vorbeşte mult şi cu drag de Vava – bunica noastră comună şi citează aceeaşi zicere spaniolească, „camisica fresca…”.

Anunțuri