19. GRĂDINA DE LA BUCUREŞTII NOI

de Andrei Sommer

Cunoşteam cartierul Bucureştii Noi încă din anul 1977, când l-am străbătut în lung şi-n lat în maşina tovarăşului Dincă, primarul general al Capitalei, în căutarea unui teren de construcţie pentru noul cămin de bătrâni ctitorit de Şef-Rabinul Rosen pentru Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România (FCER). În 1974 proiectasem, în colaborare cu arhitecţii Dorian Hardt şi Heinz Novac, şi cu Liana Băltăţeanu pentru structură, un cămin de bătrâni de 200 de locuri, finanţat de JOINT (o organizaţie evreiască din America pentru ajutorarea evreilor din locuri defavorizate). Până la cutremurul din 1977, căminul fusese ridicat „la roşu” pe locul unui străvechi cimitir evreiesc de pe str. Sevastopol, închis după ce fusese distrus şi profanat de legionari în 1940. Prin învoieli ale Şef-Rabinului cu „Cel De Sus”, a fost consacrat construirii căminului de bătrâni.

În timpul unei vizite prin Bucureştiul distrus de cutremur, cuplul prezidenţial a observat noua construcţie (teafără, printre ruice) din str. Sevastopol şi, aflând despre ce e vorba, a ordonat pe loc să fie mutată, adică celei din Sevastopol să i se dea o altă destinaţie, mai potrivită cu vecinătatea imediată a Căii Victoriei, să i se dea FCER un alt teren corespunzător şi banii necesari pentru o nouă construcţie. N-avea nicio importanţă faptul că Şef-Rabinul obţinuse chiar de la Nea Nicu aprobarea pentru Sevastopol. Aşa am ajuns cu Dincă să găsim o bucată din terenul serelor de lângă „Parcul Bazilescu”, pe str. Jimbolia, unde funcţionează acum căminul refăcut pe aceleaşi planuri cu cele din Sevastopol, adaptate la condiţiile noi. Când am făcut proiectul căminului noi nu ştiam că de fapt punem bazele viitoare noastre firme de proiectare, înfiinţată în 1990 cu numele de „PROCONS” (Director – ing. M. Băltăţeanu, Consilier – Prof. Dr. Arh. M. Caffé, proiectant de arhitectură, şi Liana Băltăţeanu, proiectant de structură.

„Deci” – am revenit în Bucureştii Noi după câţiva ani, în căutarea unei baze sportive aparţinând ministerului construcţiilor, unde Miron luase un lot de grădinărit şi voia – ca întotdeauna – să facă bine şi altuia. L-am găsit în costum de baie, încălţat cu cizme de cauciuc pline de noroi, udând cu un furtun nişte mormane de pământ ce se doreau a fi brazde. Primprejur şi mai încolo mai erau câteva persoane în ţinute asemănătoare, domni şi doamne în şorturi şi sutiene, care cu pălării, care cu batiste pe cap, care săpau, udau, cărau roabe, ici-colo erau vreo trei-patru coşmelii, căsuţe, toate înşirate de-a lungul unei alei cu plopi care ducea spre malul lacului „Griviţa” (din salba de lacuri ale Colentinei, care se continua cu Băneasa, Herăstrău etc.). Pe ici pe colo  mai erau şi alţi copaci: corcoduşi, meri sălbatici şi numeroase tufe de măcieş.

În acest peisaj idilic, Miron se conversa cu un domn înalt şi voinic şi cu fostul meu camarad şi comandat de brigadă în Iugoslavia, Tache Carusso (ca să vezi!). Tache era şi „patronul” trustului de izolaţii care deţine baza sportivă şi, implicit, şeful „grădinăriei”. Mi-au arătat lotul pe care urma să-l capăt, o fâşie de teren cu oarbă, lată de vreo 10m şi lungă de vreo 30, paralelă cu malul lacului, în fapt o porţiune dintr-un demult uitat drum de halaj, având pe ambele laturi lungi tufe de măceşi. S-a dovedit la primele încercări de a înfige o cazma că iarba era „pir” şi sub el bolovani de beton între 1 şi 10 kile. Am aflat că locul servise după cutremur la descărcarea basculantelor cu moloz de la dărâmături. Cât despre pir, pot spune că e o plantă probabil inventată de diavol, la facerea lumii. Rădăcinile groase şi tari se înfig adânc şi se răspândesc ca o plasă; când dau de bolovani, cu atât mai bine, au de ce se fixa. Mi-au trebuit două weekenduri ca să obţin o bucată de teren de câţiva metri pătraţi pentru a putea planta, cât de cât decent, stolonii de căpşuni luaţi de la Ferma Băneasa. E drept că a meritat: câţiva ani am avut o recoltă de căpşuni mari şi parfumate, pe lângă care cele aduse azi din Spania sau Turcia sunt precum ar fi zarzărele pe lângă caise (ca să ne păstrăm în domeniul horticol).

După o vară şi o toamnă întreagă de muncă la bolovani, pir şi pământ – ca la un kibuţ în deşertul Negev – am obţinut destule roşii, castraveţi, morcovi, pătrunjel, dovlecei, ca să nu mai mergem la piaţă. Totuşi condiţiile de lucru şi de odihnă erau incomode. Când plecam trebuia să punem uneltele în nişte lăzi, n-aveam unde să ne schimbăm, să ne spălăm etc.

Aşa că în al doilea an am decis că ne trebuie şi nouă, aşa cum aveau unii prin preajmă, o căsuţă, un adăpost. Miron a avut ideea genială de a face rost de două băi prefabricate din beton armat, scoase la „rebut”, de la o fabrică de prefabricate din comuna Progresul. E vorba de nişte cutii de beton cât o cameră de baie standard, cu o uşă şi o fereastră mică, în greutate de cam 4,5 t – un fleac de transportat şi de aşezat pe nişte fundaţii. După îndelungi căutări şi discuţii cu beneficiarii (Miron, Liana şi Nana), arhitectul şi-a adus şi el contribuţia de genialitate, într-un proiect care din două cutii de beton scotea un mic bungalow cu două dormitoare-cuşetă, bucătărie şi spălător, şi, mai ales o terasă confortabilă. E probabil una din operele mele cele mai valoroase. Cu atât mai mult că am realizat-o cu capul şi cu mâinile, de la „concepţie” până la ultimul cui. La joncţiunea lotului nostru cu al lui Miron, care erau ca un fel de catete ale unui triunghi, am făcut platformele plane şi orizontale (chestia cu „nivelmentul” ne-a dat destulă bătaie de cap) pentru aşezarea celor două cutii de beton. Pentru a evita mirarea, curiozitatea, întrebările şi mai ales comentariile diferiţilor vecini de „tarla”, transportul şi montarea urmau să se facă noaptea. Nu mai ştiu cum am ajuns la decizia că eu voi fi acela care va dirija toată operaţia deşi experienţa mea în lucrări de şantier era nulă, mai ales faţă de cea a inginerului constructor, cu multe şantiere industriale în palmares. Într-o seară fără lună, plină de mistere, au apărut din beznă farurile şi umbrele cam înfricoşătoare ale trailerului cu cele două „băi”, precedat de o automacara. La lumina farurilor şi a unei lanterne, cele două cutii au fost ridicate de pe trailer legănându-se, apoi aşezate binişor, cu mare atenţie, pe locurile care fuseseră marcxate cu var. Toată operaţia, în taina nopţii, mi s-a părut ca un transfer de lăzi cu wisky în timpul prohibiţiei, aşteptam în fiecare clipă să apară agenţii federali (miliţia). Dar nu s-aîntâmplat nimic, operaţia a decurs în linişte iar a doua zi am constata cu satisfacţie că planul fusese respectat la milimetru. Dar munca abia cum începea.

Din săpători şi terasieri, Miron şi cu mine ne.am transformat în dulgheri şi tâmplari. Eu descoperisem o chiristigerie pe Calea 13 Septembrie unde am fasonat grinzişoare şi cusaci, pentru acoperiş, unele lungi de 6 metri, pe care le transportam pe portbagajul Daciei. Cu ocazia unui astfel de transport am fost opriţi odată de miliţie la Arcul de Triumf fiindcă trecea convoiul cu „şefii”. Chiar nu s-a părut că coana Leana s-a uitat intrigată la ciudatul nostru echipaj, dar nu s-a întâmplat nimic, şi-or fi dat seama că sunt nişte lemne şi nu bazuka.

Dar până să facem acoperişul, ne-a preocupat în primul rând punerea în funcţiune, cât de cât, a celor două containere de beton. La un depozit de materiale de la demolări (era în toi „Victoria Socialismului”) două uşi şi două ferestre, pe care le-am echipat cu gratii din plase de fier-beton, am făcut peste „plafoane” o bună hidroizolaţie (topit smoală, turnat smoală, întins carton asfaltat – în două straturi –, turnat iar smoală – examenul practic de „Izolaţii”). Apoi a venit examenul de tâmplărie şi mobilier, cu grinzişoarele, şipcile şi scândurile aduse de la chiristigerie (bună era bătrâna Dacie!). Am făcut, în fiecare „container” câte două paturi suprapuse, cu scăriţă; familia Caffé, de statură mai mică, şi-a făcut paturile numai de 1,60, ca să încapă, pe latura mică, în capăt, două „poliţe” de vreo 50 cm – cuşete pentru nepoţi (Andrei avea vreo 5 ani, Dana vreo 4). Pe latura opusă paturilor mai era loc şi pentru nişte rafturi – măsuţă (veselă, alimente etc.) examenul de design şi confecţie de mobilier minimal a fost luat cu calificativul „bine”. A urmat apoi construirea unui acoperiş peste cele două cutii, peste spaţiul dintre ele – în faţă „veranda”, în spate bucătăria şi spălătorul. Pe o veche măsuţă de bucătărie instalasem „bancul de tâmplărie” cu Black and Dekerul meu montat ca fierăstrău circular, cu care au fost croite toate piesele de lemn ale „şarpantei” şi ale mobilierului din „casă”. În rest, ciocane, cleşti, fierăstraie în „coadă de vulpe”. Montarea în beton a unei ţevi care urma să susţină acoperişul în colţul terasei (la firul cu plumb), construirea „şarpantei”, fixarea plăcilor de azbociment ale învelitorii, au însemnat toate o probă de foc pentru ştiinţa tehnică şi abilitatea noastră manuală, dar şi pentru prietenia noastră, fiindcă totul se făcea cu nesfârşite discuţii, ciorovăieli, certuri, uneori destul de dure, sub privirile celor două doamne. Nu-mi amintesc să se fi făcut, la sfârşit, vreo festivitate de inaugurare şi decernarea premiilor de „constructori emeriţi” – dar merita.

În acelaşi timp cu turnarea planşeului de beton al „verandei” şi zugrăvirea cu var a „faţadelor”, am realizat o „toaletă ecologică” la capătul potecii dinspre drum a lotului. Era alcătuită dintr-un tub metalic cu un diametru de vreo 60 cm, lung de 3m, îngropat în pământ şi terminat cu o băncuţă din scânduri bine geluite, având în mijloc gaura respectivă, echipată cu un colac de wc din plastic. „Cabina” era formată din 4 stâlpi de ţeavă care suportau un mic acoperiş de azbociment, pereţii cabinei erau un uriaş cearceaf cu chingi de fixare, confecţionat de Nana, care se monta la sosire şi se depozita în „casă” la plecare.

Mi+e destul de greu să pot explica cum am reuşit să facem şi casa şi grădina (care era de fapt obiectul muncii). Săpatul, greblatul, plantatul (de seminţe – de la „Agrosem”, Piaţa Rosetti, şi de răsaduri de roşii „inimă de bou”, ardei, vinete – cumpărate în piaţa „Griviţa Roşie” din Bucureştii Noi), mai ales udatul ne ocupau tot timpul. Aproape toate erau activităţi de muncă fizică grea – doamnele grădinărese pliveau buruienile, „copileau” roşiile, Nana făcuse, de-a lungul lotului, o grădină de flori, cu lalele, narcise, bujori, stânjenei, pansele, pentru care mă alegeam adesea cu „reproşuri” violente că le mai stricam cu plimbatul furtunului. Cea mai cruntă invectivă ce mi-a fost aruncată a fost „fesenistule!” după ce călcasem din greşeală nişte lalele. Era prin 1990 când eu mai aveam oarecari simpatii pentru Iliescu, de pe vremea când fusese redactor la Editura Tehnică şi era în dizgraţia lui Nea Nicu, iar Nana făcuse un viraj violent spre anticomunism.

O binecuvântare, în toiul arşiţei şi săpatului sau seara, la sfârşitul unei zile grele, era lacul de alături în care ne îmbăiam cu deliciu. E de înţeles că aproape în fiecare duminică amicii noştri veneau la ştrand şi la aer curat, printre straturi cu roşii, căpşuni, tufe de zmeură, pomi cu caise (plantasem doi caişi bine roditori), pe terasa umbrită se beau cafele, berici din „Framul” vechi adus de acasă, instalat în „bucătăria de vară” din spate. După ’90, când au început să apară primele sloganuri publicitare, avea mare succes unul creat de Octav (la Antena 1?): „Titan Ice – altă viaţă!”, pe care noi îl invocam la fiecare pahar aburit pe care-l goleam la masă. Pentru că, de fapt, esenţialul loisirului cu amicii la grădină erau mesele, la care fiecare aducea tot felul de bunătăţi iar Miron şi cu mine eram grataragii. Chestiunea grătarului, piesa de rezistenţă a oricărui ospăţ la iarbă verse, era complicată şi pentru procurarea cărnii şi micilor, dar şi pentru procurarea mangalului. Azi, când găsim pungi cu mangal la toate bezinăriile şi supermaketurile, alergătura şi milogeala pe la diferite bufete din pieţe pentru o pungă de mangal e greu de înţeles. Am fost foarte fericit când am aflat un pont, că în triajul Gării Obor sunt vagoane cu mangal pentru export…

Nelipsiţi la mesele noastre erau soţii Vicky şi Paul Pisică, nişte oameni plăcuţi şi „de comitet”. Ea făcea nişte salate excelente iar el avea o sursă de vinuri cu totul speciale şi la care Liana nu putea rezista (şi nici nu prea rezista). Din păcate, domnul Pisică a turnat nişte motorină la rădăcina unui frumos copac de la limita între lotul nostru şi al alor pentru că îi făcea umbră la căpşuni, ceea ce i-a provocat Nanei o furie de nedescris şi ulterior total ruptură cu vecinii…

Mai aveam doi vecini, colegi de birou ai lui Miron; unul era domnul Pleşa, directorul (de paie) al institutului, un ardelean şiret de pe lângă Făgăraş (în zona aceea ardelenii sunt mai olteni); şi inginerul Răileanu, de fel de prin Ialomiţa, care combina umorul rural cu o vorbire cam directă şi greu de suportat; altfel era un tip de treabă, de la el am învăţat că ţuica e foarte bună dacă o laşi pe brazdă la soare (cam pe principiul încălzirii în palmă a paharului de coniac).

Aveam lângă „casă” un corcoduş mare şi foarte roditor, din care cădeau toamna zeci de kilograme de corcoduşe mari şi dulci de care mi-a fost milă să le las să putrezească în iarbă şi pe brazde, aşa că am decis să mă fac şi fabricant de ţuică. Le-am pus la fermentat cu zahăr într-un butoi de plastic pe balconul bucătăriei şi când a venit iarna am împrumutat de la Valentin Birta un alambic „de bucătărie”. Era format dintr-o pâlnie care se punea cu gura în jos peste oala în care fierb corcoduşele fermentate; la capătul de sus se îmbină un cot şi câteva segmente de ţevi, toate piesele erau din tablă de aramă şi îmbinările se etanşau cu pap (pastă de făină cu apă), la capăt se monta un tub de plastic ce trecea printr-un vas mare cu apă rece. La capăt picura „ţuica”. Primele picături se aruncau, trebuia mereu gustat ca să opreşti distilarea când începea băutura să vină mai slabă. Dintr-o oală de 5 l ieşea o sticluţă de 1/4 l iar gustul şi aroma erau acceptabile, la o tărie de vreo 40°. În timpul procesului de fabricaţie bucătăria se umplea cu un abur alcoolizat care, împreună cu desele teste de tărie făceau ca la sfârşit „operatorul” să fie euforic.

Cam tot pe atunci am făcut pe balconul dinspre alee o afumătoare unde fabricam slănină şi diferite salamuri afumate. Era un butoi mare de tablă pe fundu căruia ardea mocnit rumeguş de fag adus de la depozitul de lemne de foc de la Grozăveşti, cam pe unde e acum „Orhideea”. La partea de sus se atârnau mezelurile de nişte beţe puse pe marginea butoiului; toată aleea era plină de fum, dar ieşea o marfă calitatea I-a, ceea ce i-a făcut pe mulţi dintre amici să aducă produse la afumat.

Prin ‘86-’87 a trecut pe deasupra grădinii, câteva zile la rând, un elicopter, ceea ce a dat naştere zvonului că tovarăşul a văzut toată adunătura de căsuţe şi barăci şi era pericol să fim evacuaţi. Drept care am fost puşi urgent să vopsim totul în verde, inclusiv acoperişul. Până la urmă n-a fost nimic, dar micul nostru bungalow văruit a devenit sinistru (verde închis). După 1990, când au început retrocedările de proprietăţi, terenul bazei, inclusiv grădinile, a fost revendicat de foştii proprietari şi aşa s-a terminat frumoasa aventură a „Grădinii”. Dacă aş avea 40-50 de ani aş căuta un teren în apropierea oraşului, aş lua un credit UE, l-aş echipa cu o reţea de apă, electrică, grup sanitar (ca un camping) şi aş concesiona parcele de câte 300 mp doritorilor de loisir activ.

Anunțuri