18. MIRON, LIANA ŞI COMPANIA

de Andrei Sommer

Pe la mijlocul anilor ’60, printre inginerii de structuri de la IPCT cu care colaboram la proiecte a apărut o tânără doamnă cu chip de păpusă şi cu „gură mare”, simpatică, dar cam afurisită. Ca de obicei, îi considera pe arhitecţi, în cel mai bun caz, ca nişte aiuriţi care habar n-au de construcţie (cam în aceeaşi măsură în care arhitecţii îi considerau pe ingineri nişte încuiaţi, maşini de calcul). Circula pe atunci un banc lansat de Sandu Culescu şi Lac Popescu, doi arhitecţi cu talent rebusistic, la un spectacol de amatori la „Uniunea Arhitecţilor”: „Care e asemănarea dintre arhitecţi şi ingineri – şi mazărea cu frigănele? Răspuns: mazărea se mănâncă cu frigănele, arhitecţii se mănâncă cu inginerii…” Între două discuţii despre – să zicem – poziţionarea unor goluri în panourile prefabricate, am aflat că şi ea şi soţul ei sunt mari fani de excursii, cort, camping etc. şi am decis să facem împreună o escapadă la munte. Aşa l-am cunoscut pe inginerul Miron Băltăţeanu, care la început am crezut că e Louis de Funès în rol de director de institut. Liana şi Miron au devenit şi au rămas până azi cuplul de amici cel mai apropiat al nostru, împărtăşind nu numai gustul de „aventură”, idei şi puncte de vedere (deşi – aşa cum e bine într-o prietenie – nu chiar întotdeauna).  În excursia în Bulgaria, despre care am pomenit mai înainte, am fost cu ei şi cu copiii (şi ei şi noi avem două fete, ale lor cu vreo 10 ani mai mici) şi atunci am constatat cu toţii că chiar putem face o echipă, mai ales că şi Miron şi eu aveam cam acelaşi stil cercetăşesc-robinsonian, aceeaşi poftă de mâncare cam gargantuescă şi aceleaşi convingeri şubrezite.

Erau şi pe aceeaşi lungime de undă cu Lia şi Valentin Birta, pe care i-am inclus repede în excursii, campinguri şi petreceri, iar ei aveau câteva cupluri de amici păstraţi încă din vremea liceului „Cultura”. Sudura între noi şi grupul lui Miron s-a făcut cu prilejul unei vizite la familia Gruder, rămasă de pomină în analele „Găştii”.

Burşi şi Galia Gruder stăteau împreună cu mama lui hochparterul unei case  bătrâneşti destul de mari, pe strada Romulus, aveau camere mari şi înalte, cu frumoase sobe de faianţă albă („Meissen”?). Mai erau acolo câteva persoane cam tot de vârsta noastră, dintre care îl cunoşteam doar pe Octav (Octavian Sava), cred că de la vreo „reuniune tovărăşească” de la Casa Studenţilor sau de la revista Studentul Român. Împreună cu Octav era şi soaţa lui, Nuţi, o persoană simpatică şi comunicativă care mi s-a părut că seamănă cu Nana şi la fizic şi la fire. Cred că în seara aceea erau acolo Eugen şi Sandra Segal şi, pentru că lumea e mică şi rotundă, Sandra s-a dovedit a fi fost fiica arhitectului Dolimer cu care lucrasem la IPI. Mai erau şi Ada Brumaru (criticul muzical) şi soţul ei, profesorul inginer Blumenfeld. El avea tri nume: „Puiu” între amici, „Tapiru” între colegii vechi de liceu (din cauza unui nas destul de proeminent) şi „Matty” pentru Ada. Acest „Matty” are o mică poveste: la starea civilă, părinţii – evrei burghezi şi franţuziţi – l-au declarat „Mathieu – Raoul”, drept care funcţionarul respectiv, simplificându-şi viaţa, l-a înscris în actul oficial după ureche „Matirol”, de unde „Matty”. Fusesem anunţaţi, ca între prieteni de o viaţă (toţi domnii fuseseră colegi la „Cultura”), să venim „mâncaţi”, gazdele ne aşteaptă doar cu un tort. Miron şi Liana ne-au prezentat celorlalţi, ne-am plăcut reciproc şi, în timpul conversaţiei, a fost adus un tort nu prea mare, învelit în ciocolată şi decorat în centru cu câţiva trandafiri cu petale din zahăr roz. Gustând din tort, Octav a observat, cu un ton oarecum melancolic, că petalele par a fi din şuncă. În acel moment a izbucnit infernul: dulceaţa tortului ne făcuse foame, două-trei păhărele (la propriu) de vişinată sau de wisky ne binedispuseseră. Miron a întrebat dacă n-au vreun mezel, a apărut o cutie de pateu cu nişte pâine, „dar ceva brânză?”, apoi ne-am dus la frigider unde era şi o bucată de carne crudă, nişte ouă – am hotărât să facem biftec tartar, am pus pe covor în mijlocul camerei un fund de lemn, am tocat carnea cu un cuţit mare, am adăugat ceva ceapă, gălbenuşuri de ou – totul sub privirile îngrozite ale bătrânei doamne Gruder şi ale celor doi soţi care încercau să facă haz; a urmat o mămăliguţă cu unt şi brânză, făcută pripită de Liana; la urmă cineva a dorit puţin tort. Eu între timp am descoperit o splendidă colecţie de pensule, pixuri, rotringuri, acuarele, pasteluri, tuburi de „tempera”, aflând astfel că domnul Gruder era un grafician de succes la revistele şi editurile pentru copii („BURSCHI”). Ca omagiu, i-am pictat soba albă de faianţă cu flori şi animale, în tempera.

„Seara cu trandafirul de pe tort”, una din piesele de rezistenţă ale istoriei nescrise a grupului, a fost şi cea a acceptării noastre (a Nanei şi a mea) în club.

 *

Mai târziu au apărut în grupul nostru soţii Jean şi Marga Grossu şi soţii Mimi şi Silvia Bittman. Ne simţeam bine împreună deşi fiecare avea o personalitate distinctă şi profesii sau preocupări destul de diferite. Burşi ne amuza întotdeauna cu capacitatea lui de a intra în relaţii de confidenţă cu oricine, începând cu academicieni, până la vânzătoarele de la magazinul din colt; Galea, chimistă, ştia tot ce  apare în revistele de cultură şi în librării; Sandra era întotdeauna gata cu o replica umoristic-ironică şi avea zeci de veri în Brazilia, Franţa, Elveţia, Israel; Eugen, în general dus cu gândul la ştiinţa chimiei fizice, se anima vorbind despre muzică şi cânta la vioară în orchestra medicilor; Ada pendula cu graţie între impresii de la concert şi rafinamente mondene; Puiu („Matty”) juca admirabil rolul de tip ciufut, dar povestea cu plăcere despre studenţii lui de la Politehnică; Octav risipea perle de umor şi cancanuri de la Televiziune; Nuţi, ca şi Nana, erau bastioanele judecăţii limpezi; Jean Grossu, traducătorul excelent al lui Hašek şi Kundera, se ambala coleric în dispute şi corecta pe toată lumea pentru greşeli de limbă română; Magda, printre cele mai pretenţioase gospodine, ştia tot ce se întâmplă la Uniunea Scriitorilor, unde fusese bibliotecară; Mimi Bittman, un bun fiziopatolog, era un tip destul de timid şi gata să ajute pe oricine în chestii de boală; Silvia, o femeie veselă şi blândă, chimistă şi ea, trecea cu discreţie peste contribuţia ei „consistentă” la teza de doctorat a marei savante naţionale; Liana ne răsfăţa adesea cu producţiile geniului ei culinar iar Miron – de Funès – îşi exersa permanent talentul „organizatoric” şi înclinaţia socratică de a stârni întrebări şi discuţii în contradictoriu. Nana şi cu mine, în afara şarmului natural, aveam şi marea calitate de a poseda o fiică stabilită la Londra şi totdeauna dispusă a primi în gazdă vizitatorii de la Bucureşti…

 *

Ne reuneam la aniversări (pentru care Galea avea notate într-o agendă zilele de naştere a jumătate din Bucureşti); onomastici nu erau, dată fiind componenţa preponderent iudaică a grupului (doar Marga Grossu, de felul ei de la Vasilaţi, se serba de Florii; Nana a luat plasă, era născută pe 20 mai, în ajun de Sf. Constantin şi Elena, aşa că avea o unică aniversare-onomastică. Reveioanele erau cu „pic-nic”, dar odată ni s-a năzărit să facem o fripitură de purcel de lapte. Drept care Miron şi cu mine (dacă mă gândesc bine eram singurii bărbaţi „de acţiune”; ceilalţi erau fini intelectuali: Grossu – scriitor-poet, Eugen – savant, Puiu – matematician, Gruder – artist, Octav – scriitor…), deci Miron şi cu mine ne-am dus undeva pe şoseaua Alexandriei, am cumpărat un purcel drăgălaş şi vioi de vreo 10 kile şi am început să căutăm prin cartierul Cotroceni un „killer”. Până la urmă purcelul a fost ucis pe trotuar de un vecin ţigan, care ne şi aproviziona noaptea cu carne de vită de contrabandă. Necazul a fost că purcelul era prea mare pentru un cuptor de aragaz, aşa că a fost făcut bucăţi şi apoi fript şi reasamblat pe un platou moştenit de la Cluj.

Apoi s-a cumpărat un curcan pe care l-am pavoazat cu aripi, coadă rotată, cap cu moţ şi mărgele, apoi suspendat cu multe precauţii de lustra din sufrageria familiei Băltăţeanu. A fost botezat „Bartolomeu”, după un personaj interpretat de Dem Rădulescu într-un sketch al lui Octav. De atunci încolo Bartolomeu a devenit emblematic pentru Reveioane, căpătând câte un număr în cifre romane, precum papii; ultimul a fost „Bartolomeu XXVI”.

Pentru dineul festiv de Reveion (nu mă pot împăca cu „Revelion” deşi am acceptat „bulion”) i-am confecţionat din cartoane pictate aripi, coadă rotată, cap cu moţ şi mărgele, care stau păstrate de la un an la altul.

De 1 Mai plecam la iarbă verde, ca tot românul, cu o caravană de Dacii – aproape toţi aveau maşini. De două ori am poposit pe Valea Oltului, pe la mânăstiri, dar cu baza de cazare la hotelul „Capela”, pe un deal împădurit din Râmnicu Vâlcea. „Domnul Director” Băltăţeanu punea „secretara” (Liana) să reţină din timp 5-6 camere la parter, unde fiecare cameră avea în spate o grădină. Odată, pe când stăteam la plajă în fotolii sau şezlonguri, cu cafele, cu bere, a apărut dintr-un din camere Octav, disperat că nimerise din greşeală în camera altcuiva…

 *

Doctorul Mimi Bittman era, aşa cum ziceam, un foartre bun fiziopatolog (iar pe mine mă ungea la inimă când se mărturisise ucenicul doctorului Leon Caffé). Într-o zi i s-a prezentat la Filantropia, unde era medic primar, un caz suspect de cancer la stomac; după toate examenele şi analizele, a ajuns la concluzia că omul n-are niciun cancer, ci un ulcer vindecabil şi l-a trimis acasă. Omul era secretarul adjunct, cu propaganda şi cultura al Comitetului Judeţean PCR Argeş. L-a privit pe Bittman ca pe îngerul lui salvator, l-a invitat să-l viziteze la Curtea de Argeş cu familia, promiţându-i un sejur „de neuitat” (Bittman refuza orice fel de „cadouri”). La primul 1 Mai s-a gândit să onoreze invitaţia, şi-a luat familia şi a pornit spre Curtea de Argeş cu naşul Jean Grossu şi nevastă-sa, Margareta, cu verii Miron şi Eugen cu consoartele Liana şi Sandra, cu fratele Burşi Gruder şi cumnata Galea, care şi-a adus şi un unchi (pe bune), cu verii de-ai doilea Octav, Matty şi Toto cu soţiile Nuţi, Ada şi Nana. Secretarul s-a mirat că are o familie aşa de mică şi ne-a rezervat un etaj la hotelul „Posada” (al Partidului). A doua zi, Bittman şi familia au fost invitaţi la o excursie spre Vidraru; am ajuns sus pe un plai ca o gură de rai, unde erau imensele bazine ale păstrăvăriei CC PCR iar în apropiere, într-o văioagă, fumegau un grătar cu păstrăvi şi unul cu un berbecuţ la proţap. Mă bate gândul că în afara recunoştinţei pacientului suspus a mai jucat puţin şi relaţia soţiei chimiste de polimeri cu Coana Leana. (honni soit qui mal y pense.)

S-a scos din portbagaj mese şi fotolii pliante, şezlonguri şi toată familia s-a răspândit în poiană, într-o mioritică dolce vita. Alături de grătare era, precum se cu-vine, câteva găleţi cu gheaţă, sticle  de vin, ţuică de Piteşti, dar aici nenea secretarul a nimerit prost – „familia” asta nu le avea cu băutura; de obicei, la o masă, oricât de festivă sau copioasă, se consuma cu greu un litru de vin (doar Liana ce mai „combătea”).

Ne-am întors la hotel euforici după orele de reverie în mijlocul naturii şi am aflat că Tovarăşul Secretar ne-a invitat seara la un mic dineu în salonul special al restaurantului, o invitaţie „care nu se poate refuza”. Ne-am înţolit cum se putea în excursie şi am coborât la masă, unde ne aştepta „Tovarăşul” împreună cu alţi 4-5 tovarăşi din partea locului, bine dispuşi şi prietenoşi; încercaseră deja gustul ţuicii de prune. Se auzea o muzică de fond, ceva romanţe, Ileana Sărăroiu, Ioana Radu… Masa era aranjată festiv, cu flori şi tacâmuri de inox şi, de cum ne-am aşezat, au început să vină gustări, grătare, salate, în cantităţi pantagruelice. Cine presupune că după ospăţul cu păstrăvi şi berbec din poiană nu ne-am putut atinge de mâncare înseamnă că n-a înţeles cu cine are de-a face. Cum se zice, „pofta vine mâncând”. Miron, Octav şi cu mine eram cei mai activi, dar nici cu Burşi sau Eugen nu mi-era ruşine. Cucoanele, deh, mai delicate, luau câte puţin din fiecare (erau vreo trei feluri de fripturi, mici, patricieni, fudulii). Oricât ar fi fost de nebăutori intelectualii ăştia subţiri, la atâta mâncare şi tot îmbiaţi de gazde, au golit destule pahare de vin. Atmosfera se încălzise, tovarăşii de la partid spuneau bancuri cu Bulă, romanţele de la casetofon se transformau în cântece de pahar ajungând repede la cupletele fără perdea ale lui Gabi Luncă, spre deliciul zgomotos al tovarăşilor, amuzamentul uşir jenat al grupului şi pudoarea ofensată a doamnei Ada, fostă elevă a pensionului de domnişoare „Choisy-Mangâru” (si non e vero e ben trovato) şi rafinat critic muzical. Noaptea am petrecut-o umplând pereţii camerelor de hotel cu ţânţari striviţi iar a doua zi am pornit spre Bucureşti cu o oprire la vechea şi ciudata ruină a mânăstirii Cotmeana, la poalele Dealului Negru.

 *

Curând, pe la începutul anilor ’80, escapadele noastre auto-turistice, devenite destul de dificile din cauza cozilor la benzină şi restricţiei de circulaţie în weekenduri cu numere cu soţ şi fără soţ la maşini, ne-am reprofilat pe grădinărit, pentru a nu pierde contactul cu natura…

Anunțuri