17. ŞOSEAUA COTROCENI ŞI NOUA FAMILIE ROMÂNO-ENGLEZĂ

de Andrei Sommer

După moartea Liviei – Mamamare – (ca urmare a unei congestii cerebrale), a apărut ideea să se vândă casa de la Cluj şi să se cumpere o casă în Bucureşti; o casă destul de mare, eventual o vilă din Cotroceni, unde să locuim „împreună dar separat” cu toţii: noi cu fetele, Mamaica şi Tataciucă (Miculiţa şi Duşi se duseseră înainte) şi Tatamare. Până la urmă a apărut oportunitatea de a intra într-o asociaţie de proprietari care avea proiectul (făcut de alt arhitect, nu de mine!) şi autorizaţia de a construi un mic bloc cu 14 apartamente pe Şoseaua Cotroceni, şi în care noi „am intrat” cu două apartamente alăturate, unul de 3 şi altul de 4 camere. În cel mai mare urma să ne instalăm noi cu fetele şi Tatamare, în cel mic – părinţii mei. Doar că din cele trei persoane care au murit în accidentul de tren de la Crăciunel, lângă Blaj, una a fost Tatamare. 20 de ani a făcut naveta Cluj – Bucureşti, între Universităţi şi Academie, cel mai des cu avionul, dar i-a fost scris să moară tânăr (ca toţi fraţii Petrovici) în accident de tren.

I-am desenat un mormânt cu lespede de travertin şi o cruce discretă gravată în piatra jardinierei de la căpătâi; după 1990 am pus o cruce înaltă de stejar, pe care se ridică iederă. Mormântul se află în parcela academicienilor de la Bellu şi acum se odihnesc acolo şi Mamamare, şi Nana. Fiul părintelui Moiose „Lulă” din Torac fusese ateu convins, dar întreaga familie Petrovici – Christescu (Nenea Nichi, epitrop al Bisericii Sf. Pantelimon) respectau riguros datinile creștine; Nana însăşi, atee şi ea, respecta toate obiceiurile creştine (cu excepţia postului, pe care însă îl înlocuise cu principii de igienă, marţea şi vinerea se mânca lacto-vegetrarian.

 *

Când casa din Şoseaua Cotroceni a fost gata, în 1971, fiecare din cele două familii Caffé s-a instalat în câte un apartament proporţional, noi în cel de 4 camere iar „Ica” (Mamaica) şi Tataciucă în cel de trei camere şi am deschis o uşă între holurile de intrare adiacente, ca să fim şi împreună şi separaţi, precum şi o a doua uşă la livingul apartamentului mic, care a permis diferite moduri de ocupare a spaţiului, după evoluţiile în alcătuirea şi mărimea familiei.

 *

Mai curând decât era de aşteptat, alcătuirea şi mărimea familiei s-a schimbat. După un an de la instalarea în camera personală dinspre curtea interioară, Ileana s-a măritat cu englezul şi apoi, rpede, a plecat la Londra. Care englez? Christopher – Chris, cel pe care la- cunoscut la Ţăndărică, unde făcea păpuşerie cub îndrumarea Margaretei Niculescu. Chris voia şi el să facă teatru de păpuşi, venise la Bucureşti atras de faima lui Ţăndărică şi mânat de gustul aventurilor exotice. Cu vreun an înainte fusese debarcat într-un port din Anglia bolnav de friguri (sau dizenterie?), după doi anide căutare a revoluţiei prin Peru sau Guatemala. N-a răbdat mult atmosfera încuiată şi rigidă din casa onorabililor lui părinţi din Sommerset şi a pornit cu o rablă de dubiţă Volkswagen să descopere alte teritorii necunoscute, ajungând în România. Aici a găsit-o pe Ileana Cosânzeana/Caffé şi, după doi ani de viaţă romantică, hrănindu-se cu ceai şi conserve într-o cameră de mansardă a unui hotel cat. III de pe Brezoianu, tînăra pereche a obţinut toate aprobările oficiale pentrru a se prezenta la ofiţerul stării civile a sectorului 6. O singură aprobare n-a putut obţine, pe cea a Nanei. E greu de spus, cred că nici ea nu ştia bine ce o înfuria şi o dispera mai tare în această aventură a Ilenii: aspectul pletos, bărbos, nespălat, zdrenţăros, hipiot al lui Chris (deloc conform cu clişeul comun al „englezului”), măritişul Ilenii fără studii superioare, fără meserie, fără bani sau perspectiva  unei separări definitive (pe atunci o plecare în occident echivala cu o despărţire pe viaţă). La cununia civilă de la primărie au venit, cu mine, Mamaica şi Tataciucă şi cei mai calzi susţinători ai Ilenii – Janina şi Janoş. Nana era plecată la un schimb de experienţă în Olanda, la Eindhoven şi astfel n-a fost nevoită să-şi dea binecuvântarea participând la cununie. Abia peste câţiva ani, după apariţia primului nepot, Alex, a reprimit-o pe Ileana în inima ei, intrându-şi în rolul de bunică fericită, în grădina casei doamnei Mincă de la Bran.

Interesant este că, în familia lui Chris din Sommerset, a fost o reacţie asemănătoare a mamei lui, indignată de mezalianţa fiului rătăcitor, dar oarecum mai legitimă. În primul rând, Katalin, „Mrs. R. Shirley-Smith”, era de origine unguroaică; la înfumurarea ungurească şi antiromânească adăugase snobismul de a fi devenit „supus al Majestăţii sale” şi onorabilitatea unui cetăţean de vază al capitalei Taunton. Domnul Robin Shirley-Smith (de altfel un tip deschis şi foarte de treabă) fusese unul din cei mai importanţi arhitecţi ai oraşului. Trebuie să recunoaştem că şi de data asta şocul coincidenţelor nu se dezminte; mamele celor doi provin din zona Banatului sârbesc (părinţii lui Katalin erau din Szeged) iar taţii, amândoi, arhitecţi.

Din fericire, disperările şi animopzităţile de la început s-au uitat, Ileana s-a întors mereu în vacanţe la Bucureşti, la 2 Mai, la Bran, cu copiii şi, destul de des, şi cu Chris. Dealtfel, pentru al doilea copil Ileana a venit să nască la Bucureşti, având mai multă încredere în mamoşii români. După naştere a stabilit prin telefon cu Chris, care rămăsese la Londra, ca noul fiu să se cheme Jethro, după un cântăreţ rock, ceea ce a provocat din nou supărarea şi ameninţările de dezmoştenire ale bunicii Katalin.

Stabilirea Ilenii în Anglia şi normalizarea cît de cît a relaţiilor ei cu familia Shirley-Smith (mai ales după venirea „prinţului moştenitor” Alexander Michael) a însemnat începutul unui necontenit şir de vizite al Nanei şi ale mele în Englitera (separat sau împreună, după cum li se năzărea celor din „Iorga”, Direcţia paşapoartelor MAI). Londra era însorită, englezii deschişi şi foarte comunicativi, Turnul Londrei era plin de ciori bătrâne şi de domni îmbrăcaţi ca la teatru, British Museum la fel de copleşitor ca şi Luvrul, autobuzele chiar aveau etaj şi erau roşii ca şi cabinele de telefon, traversai pe „Look Right”, uşile în case se deschideau spre perete şi apa curgea caldă (fierbinte) şi rece prin două robinete diferite. În cartiere toate casele erau aproape identice (duplex cu scări interioare abrupte, ca pentru o naţie de marinari) şi aveau în spate câte o grădiniţă din care se vedeau şi se auzeau toate scurgerile la canal din băi şi bucătării. Metroul era cam întunecos şi bătrân, dar era excelent pentru a ajunge oriunde fără prea mare bătaie de cap. Buckingham Palace şi garda cu căciulile înalte şi negre era la post, Big Ben-ul de la Parlament funcţiona, totul era ca în cărţile poştale, dar totuşi foarte diferit.

 *

Într-una din vizitele când eram singur, am fost invitat la părinţii lui Chris, Katalin şi Robin – arhitectul – care locuiau la ţară, în imediată apropiere de Taunton, oraşul de reşedinţă al „shire”-ului Sommerset. (Ca să vezi: Maia s-a măritat cu un „Sommer”!) Am călătorit cu un autocar luat din autogara incredibilă (pentru un dâmboviţean) de lângă Victoria Station şi am fost luat cu maşina din staţia Taunton de către un domn înalt, cu părul roşcat cărunt (am aflat unterior că era perucă – el era chel), amabil, aproape prietenos. Casa lor era în satul Cheddon Fitzpaine, lângă Taunton şi se chema „Gotton Bank” (după obiceiul englezesc de a da nume caselor independente. Domnul arhitect îşi făcuse, în mijlocul unui mic parc, pe culmea unui deal, un cottage destul de simplu, confortabil şi cu inteligente deschideri spre peisajul din jur.  La etaj erau camerele de dormit ale familiei (cred că am fost găzduit în fosta cameră a lui Chris) şi o sală mare, de vrei 25 mp, în care era instalat (şi funcţiona) un „tren electric” cu zeci de metri de şine, drumuri, bariere, tuneluri, poduri, gări, case şi nenumărate vagoane şi locomotive care circulau în toate direcţiile. Pasiunea feroviară a lui Robin (se pare destul de răspândită la englezi, care au inventat maşina cu aburi şi locomotiva) era însă materializată într-un tren miniatură care circula în lungul grădinii pe o cale ferată cu ecartamentul de vreo jumătate; 5-6 vagoane pe care se aşezau musafirii călare erau trase de o miniatură de locomotivă cu aburi adevăraţi. Robin se aşeza pe tender şi alimenta cu cărbuni cazanul maşinii, dând din când în când semnale de sirenă. Totul fusese construit de Robin, cu piese şi materiale care se pare că există în magazinele specializate.

 *

A doua zi Robin m-a invitat să facem un mic tur al regiunii cu maşina (parcă era un Hillman decapotabil); am plecat devreme şi după o oră de mers ne-am oprit la un pub să luăm breakfast-ul. După ciorbele de la Petroşani, ochiurile cu hering afumat, „kippers” (?) mi s-au părut delicioase. Pe drum mi-a arătat câteva câteva din lucrările lui şi am vizitat categrala din Wells şi o abaţială (abbey) romanică în ruină, plină de romantism. Plimbarea s-a încheiat cu un lunch la clubul R.A.C. (Royal Automobile Club), într-un „Mansion” din vremea reginei Victoria (totul în Anglia o evocă pe regina Victoria). Acolo a apărut o mică problemă: nu aveam cravată, dar se pare că erau pregătiţi pentru asemenea situaţii: mi s-au adus imediat o cravată. La masă Robin mi-a explicat de ce sistemul CGS (centimetru – gram – secundă) e o tâmpenie franţuzească, pe când inch, foot, yard, pound etc. Sunt pline de „good sense”, derivând din natură… (nu m-a prea convins).

 *

Călătoriile în Anglia, după stabilirea Ilenii la Londra, au fost destul de dese, le-am făcut de regulă cu avionul, dar şi de două ori cu Dacia, traversând „canalul” cu ferryboat-ul şi experimentând circulaţia pe stânga („dacă ei pot pe dreapta când vin „pe continent”, noi de ce sî nu putem?”). O singură dată am mers cu trenul, dar asta a fost o călătorie greu de uitat. Ileana petrecuse o mică vacanţă la Bran, cu Alex, şi s-a hătorât s-o însoţesc la întoarcere, cu trenul. Alex era mic, avea un an şi ceva, era dus încă într-un cărucior pliant („push-chair”) şi ţinea permanent în braţe o păturică din care sugea un colţ. Am călătorit cu bine până la Viena unde trebuia să schimbăm trenul în aceeaşi gară „Westbahnhoff”, dar între cele două trenuri era un interval de aproape o zi întreagă (sosisem dimineaţa). Ca urmare, am hotărât să punem toate bagajeleîntr-un safe la consignaţia gării şi să vizităm Viena. Am fost la „Hoffburg”, ne-am plimbat pe Ring, am stat la o cafea şi nişte sandviciuri pe „Graben”, era o zi însorită, Viena era miununată. Când s-a apropiat ora trenului ne-am suit în tramvaiul spre gară şi atunci Ileana a strigat „Poşeta! Am pierdut poşeta!” şi imediat am realizat că de fapt poşeta i se furase la urcarea în tramvai. În poşetă erau biletele de călătorie, banii, paşaportul Ilenii (al meu era la mine) şi cheia de la consignaţie. Când am ajuns la gară, seifurile erau goale. Nu mai trebuie să explic disperarea Ilenii şi a mea, pierduşi în „Westbahnhoff”, fără bani, fără acte, fără bilete de călătorie. Dar, pentru că există un Dumnezeu al ghinioniştilor, a apărut care vorbea şi englezeşte şi s-a oferit să ne ajute; era o farmacistă care se ocupa de comerţul de medicamente, care ne-a dus la biroul ei, ne-a dat bani de drum şi a vorbit la gară să fim găzduiţi într-un adăpost social (pentru vagabonzi, cerşetori). Din biroul ei i-am telefonat prietenului meu Vicki Sebestyen la Köln să-i trimită banii, aşa că cel puţin nu rămâneam datori. În dormitorul „social” din gară am primit ceai, biscuiţi, Alex a căpătat lapte şi am dormit cu cele mai oribile coşmare. A doua zi ne-am dus la consulatul britanic unde Ileana a căpătat foarte repede un fel de paşaport provizoriu iar pe seară ne-am îmbarcat în trenul spre Londra. Pierdusem toată garderoba de voiaj, salamurile de Sibiu, sticlele cu palincă, dar mai ales cuşitul de cercetaş cu teacă de piele pe care-l iubeam doarte mult. Pe „ferry” era vânt şi frig, noi eram în bluze şi în sandale, Alex era înfăşurat în păturică; în gara Waterloo, Chris, prevenit la telefon, ne aştepta cu un buchet mare de flori. La Londra m-am înţolit cu haine de la „Oxfam” (second hand) bune şi frumoase, doar cuţitul nu putea fi înlocuit. Luni de zile după aceea am avut, aproape în fiecare noapte, coşmare cu întâmplarea de la „Westbahnhoff”. Şi aşa, a intrat şi Viena în jocul coincidenţelor: sufrageria „vieneză” a lui Miculiţa, voiajul de la admiterea în liceu şi legendara – în familie – „mătuşă de la Viena”, care termina supa sorbind direct din farfurie…

Ileana şi Chris ai venit aproape în fiecare vară, fie la Bran, fie la 2 Mai; în 1978 Ileana a venit să-l nască pe Jethro în ţară, la Bucureşti, având mare încredere în medicina românească. Dintre toate voiajurile familiei Shirley-Smith în România, fără îndoială cel mai spectaculos a fost cel din decembrie 1989.

Adevăraţii revoluţionari din familia noastră au fost englezii. Când au văzut la televizor fuga lui Ceauşescu în helicopter şi mulţimile în delir pe străzile Bucureştiului tocmai se pregăteau de Christmas. Au încărcat în van-ul lor Volkswagen rablagit copii, haine, pături, un curcan mare şi stuffing, wisky, Christmas pudding şi au pornit la drum. Au mers aproape tot timpul, schimbând volanul; la Oradea li s-a rupt un pivot la o roată, au găsit un mecanic care cu un ciocan şi o rangă le-a reparat maşina (umplându-l de admiraţie pe Chris pentru ingeniozitatea şi priceperea tehnică a românului) şi la amiaza zilei de 24 decembrie au aterizat în Cotroceni. Imediat Chris a început să prepare curcanul după tot tipicul britanic, în timp ce Maia şi Ileana improvizau locuri de dormit. Masa de Crăciun a fost de un suprarealism total; în timp ce prin jur se trăgea cu arme automate şi tunuri (foarte aproape erau şi Academia Militară şi Statul Major din Drumul Taberei) Chris opera tranşarea curcanului, se ciocneau pahare de vin, se cântau colinde, pe cap aveam coroniţele de hîrtie aduse de la Londra, mai ieşeam pe holul blocului să vedem dacă nu apar niscai „terorişti” şi, bineînţeles, priveam la televizor peripeţiile urmăririi şi prinderii „odioşilor”.

A doua zi Ileana şi Chris (cred că şi cu băieţii) s-au dus la Televiziune să-şi manifeste entuziasmul. Ileana a dat şi un interviu „live” exprimându-şi adeziunea „diasporei româneşti”. După trei zile, când s-au convins că s-a terminat cu „odioşii” (nu prea ştiu cum li s-a părut execuţia „în direct”), când au început ninsorile au plecat spre casă. Au pierdut astfel naşterea convulsionată a „democraţiei originale”, înfruntările din Piaţa Victoriei şi din Piaţa Universităţii, lupta lui Iliescu cu „legionarii” şi atâtea alte evenimente palpitante şi îngrijorătoare. Esenţialul fusese făcut, nu mai era dictatură, între Bucureşti şi Londra se putea comunica şi călători fără oprelişti.

Anunțuri