15. DE LA BICICLETE, PRIN ION MINCU, LA AUTOMOBIL

de Andrei Sommer

Spre deosebire de marxism, care ne învaţă că existenţa materială determină viaţa spirituală, achiziţionarea primei noastre maşini a fost determinată de o activitate spirituală, fiindcă banii de maşină au provenit din drepturile de autor ale cărţii despre Ion Mincu. Istoria acestei cărţi, despre care, spre mirarea mea, unii zic şi azi că e bună, merită să facem o mică paranteză.

Încă de pe vremea discuţiilor despre realismul socialist şi a „revalorificării creatoare a tradiţiei naţionale”, apăruse în atitudinea unor arhitecţi comunişti ca Nicolae, Bădescz sau chiar Mircea Alifanti o schimbare de poziţie faţă de arhitectura „neoromânească” care fusese pusă la zid de progresişti, modernişti, corbusierişti. Din „prăfuită”, greoaie, arhaizantă, supraîncărcată etc., arhitectura unor Mincu, Antonescu, Smărăndescu sau Cerchez îşi recăpăta „valoarea de exprimare a etosului popular şi naţional”. Peste foarte mulţi ani, prin ’80, tinerii noştri istorici şi teoreticieni au emis chiar ideea că arhitectura neoromânească ar fi o variantă locală a curentului „1900” – Art Nouveau. Oricum, după ce mi-am luat diploma şi publicasem în revista Arhitectura câteva articole despre „realismul socialist”, am fost chemat de Nicolae Bădescu, care era un fel de ministru al arhitecturii şi mai ales „ideologul şef” al arhitecţilor comunişti, care mi-a spus să scriu o carte despre MINCU, mai ales că, de curând, se aniversase centenarul naşterii sale (1852 – 1952). Trebuie să mărturisesc că, în ciuda adeziunii mele de principiu la tezele realismului socialist, „arhitectura neoromânească” îmi era încă destul de antipatică. Totuşi am acceptat propunerea lui Bădescu ca pe un fel de pariu, de „avocat al diavolului”. Am semnat un contract cu Editura Ştiinţifică şi, după luni de documentare în biblioteci şi arhive, m-am prezentat cu primul capitol la redacţia editurii, unde l-am cunoscut pe Alexandru Sen, publicist destul de cunoscut, un om pasionat de scris, cu multe idei şi cu mult mai multă experienţă scriitoricească decât mine. Treptat el a devenit un fel de coautor din umbră al cărţii, deşi numele lui nu figurează pe pagina a 2-a (cum se practică azi), ca „redactor”. Eu voiam să scriu despre arhitectură iar el m-a condus spre o manieră de biografie romanţată. Nu ştiu nici acum dacă a fost spre folosul cărţii au nu, dar e sigur că dacă ea are, în ochii unora, oarecare valoare „literară”, e mai ales datorită lui Alexandru Sen. Pe atunci eram destul de contrariat de intervenţiile lui de stil şi mai ales de obligaţia de a sublinia mereu tot felul de considerente ideologice la care aderam cu convingere, dar care în contextul cărţii mi se păreau superflue şi cam trase de păr. La sfârşit s-a întâmplat ceva ciudat – dintr-un personaj învechit şi antipatic, Mincu mi-a devenit apropiat şi drag. Când a apărut cartea i-am mulţumit cu sinceritate lui Sen pentru ajutor, dar nici prin gând nu mi-a dat că s-ar aştepta să împart cu el drepturile de autor; nu ştiam niciodată care e limita între buna-credinţă naivă şi prostie…

 *

Maşina din curtea lui nea Florea, pe o străduţă din „Tei”, arăta cu totul altfel decât „Zambilica” de la Tătărani; fusese gătită pentru „măritiş” cu o vopsea neagră nouă, motorul de 1500 cmc cu 6 cilindri mergea ceas, la proba de teren s-a arătat perfectă la condus. Era un Fiat 1500 tip 1939, cu un bot lung şi elegant, tapiseria interioară fusese şi ea aranjată acceptabil – am plecat cu ea acasă în Drăghiescu, unde a ieşit toată familia să o admire, şi le-am luat pe Nana şi pe fete la o plimbare de probă în pădurea Băneasa. Poate că uşile (cu cadru de lemn, îmbrăcat în tablă) băteau puţin, dar acel motor de 6 cilindri în linie era excelent, silenţios şi puternic ca de Rolls-Royce. La prima venire în Bucureşti a lui Tatamare l-am invitat, împreună cu Nana şi fetele, la o excursie la Sinaia de unde am pornit spre cota 1400. Drumul actual era încă în construcţie aşa că am urcat pe drumul vechi cu o pantă mare şi serpentine foarte strânse. Maşina s-a comportat admirabil, dar şoferul s-a făcut de râs schimbând greşit vitezele în curbă (de atunci am mai învăţat).

 *

Între timp, Nana şi-a luat şi ea permis de conducere, puteam pleca la drumuri mai lungi, conducând cu schimbul (o oră ea, două eu) aşa că în anul următor am hotărât un tur pe la mănăstiri în Moldova, cu întoarcere prin Cheile Bicazului, Gheorghieni, Miercurea Ciuc (unde aflasem că se mănâncă un gulaş straşnic), Braşov. Maşina – poreclită după îndelungi dezbateri „Rosinanda” – a fost serios verificată de domnul Iosif, mecanic „bătrân” şi meticulos care, din precauţie mi-a pus în portbagaj câteva piese de rezervă, o bobină, curea de ventilator şi – o fi ştiut el ceva – două axe planetare (pentru necunoscători – nişte bare de oţel care transmit rotaţia motorului la roţile motrice, la modelele vechi, în spate). Ne-am îmbarcat cu cort, haine, provizii, maşină de spirt, farfurii şi tacâmuri de aluminiu, termose, pături, măsuţă şi scăunele pliante, hărţi, aparat foto, trusă medicală, ghete, „tenişi”; cu greu am încăput şi noi cu fetele, pe atunci de 5-6 ani. Şi am pornit din faţa casei, salutaţi din balconul cu glicine de Tataciucă, Mamaica, Duşi (porecla mătuşii Didi, inventată de Janina), Miculiţa şi Irina. Am călătorit cu cântece prin Băneasa, Otopeni (unde am stat la o barieră aproape un ceas), dar între Săftica şi Tâncăbeşti, Rosinanda n-a mai vrut. Am împins-o pe un drum de pădure să văd ce nu merge; motorul mergea perfect, dar maşina stătea pe loc: axa planetară! După orice minte normală era cazul să apelez la un autostop, să caut o remorcare până la un atelier sau până acasă. Am hotărât deci să încerc să o repar singur acolo, în pădure, pe marginea drumului. La şcoala de şoferi făcusem şi un curs de mecanică auto, mai mult teoretic. Practic, asemenea judecătorului Nae Căplescu de la Ploieşti, nu ştiam decât mecanică de bicicletă, dar ambiţul şi autoconfidenţa plus dorinţa de a mă da priceput au făcut ca, în vreo două ore să termin fără să rămână nici un şurub în plus. Seara am ajuns cu bine la Bacău, unde am tras la hotel iar a doua zi am plecat mai departe – după ce am studiat vechea axă ruptă, „chi si topi” („pentru orice eventualitate”, în spanioleşte). Restul excursiei a decurs foarte bine, cu excepţia tamponării de către Nana a unei vaci dintr-o cireadă care traversa şoseaua. Cu ocazia asta am constatat ce tablă serioasă a pus fabricantul în caroseria maşinii; cu o maşină de azi, aripa ar fi fost serios şifonată.

 *

Expresia spaniolească citată mai înainte mă face să deschid din nou o mică paranteză asupra unei întâmplări ce n-are de fapt nicio legătură cu isprăvile noastre turistico-automobile. Într-o seară de familie Tatamare a adus la masă un invitat, un tânăr asistent care-şi făcea doctoratul sub îndrumarea lui. Subiectul tezei era limba ladino a sefarzilor din România, numele doctorandului era Marius Salla – viitorul profesor, academician. Săptămâni în şir, după aceea, Marius Salla a venit la noi luând lungi şi amănunţite interviuri fiecărui membru al familiei, dar mai ales lui Didi şi Miculiţa, care vorbeau aproape curent „spaniola” şi care se regăsesc într-o preţioasă lucrare tipărită (             ), aşa ca datorită lui Marius Salla, familia Caffé a contribuit puţin la o istorie încă nescrisă a sefarzilor români.

 *

După ce „Rosinanda” a ieşit la pensie, Tatamare, profesor, academician, director al institutului de lingvistică, ne-a făcut cadou un „Moskvici” nou-nouţ, sub pretextul că are nevoie de o maşină când e la Bucureşti sau vrea să se plimbe cu nepoatele. (De fapt circula cu maşina academiei.) Moskviciul era un Opel produs de uzinele nemţeşti capturate de ruşi şi mutate în URSS după război. Numai că nu era „Opel-Olimpia”, cum fusese maşina noastră de la Ariceşti, cu „Opel Kadett”, un tip mai mare şi mai puternic; după „Zambilica” şi „Rosinanda” – în fine o maşină.

În afară de mici excursii prin ţară, am făcut cu Moskviciul o memorabilă călătorie în Iugoslavia până la Marea Adriatică, prin Muntenegru, Croaţia, Serbia, de fapt prima ieşire „afară”.

La ideea lui Tatamare, care a fost iniţiatorul călătoriei, s-au asociat încă două familii, cea a lui Puiu Petrovici, cu soţia lui, Stela, şi fiul, Coco (Cornel), şi cea a profesorului Suciu din Cluj, cu soţia şi fiica lor Cristina (azi arhitectă, ca şi Maia). Şi azi, după atâţia ani, Cristina (devenită Gociman) mă consideră responsabil de alegerea profesiunii de arhitect, datorită savantelor mele comentarii de arhitectură pe la Dubrovnik sau Split. Călătoream în trei maşini, oarecum în coloană, seara ne opream prin păduri, puneam corturile, făceam foc, „camping sauvage”. S-a întâmplat însă ca pe drumul de la Belgrad la Petrovaţ (pe coasta Muntenegrului) să ne pierdem unii de alţii, fiecare crezând că ceilalţi sunt în faţă, când de fapt erau în spate; nici nu ştiu prin ce minune ne-am regăsit, pe atunci nu existau telefoane mobile.

Pentru a ajunge de la Belgrad la Adriatică, în sud, a trebuit să străbatem un şir de munţi, pe o şosea cu serpentine destul de strânse în care am dat ochi pentru prima dată cu monstruoasele TIR-uri, care încă nu apăruseră pe şoselele noastre. Când am ajuns pe culmea munţilor, sub noi se întindea Adriatica până la orizont, o privelişte care i-a smuls lui Tatamare o invocare a antichității greceşti, „THALASSA!” (Marea!) De la Petrovaţ am parcurs toată coasta Dalmaţiei spre nord pe o şosea spectaculoasă deasupra mării verzi-albastre, având marele noroc de a circula pe partea dinspre munte a şoselei. Am înnoptat prin livezi de măslini antici, în concertul lăcustelor, ne-am scăldat în apa limpede şi foarte sărată a Adriaticei, folosind încălţări de cauciuc după ce ne-am înţepat în aricii de mare şi ne-am chinuit cu pietrele. La Split am vizitat palatul lui Diocleţian, dar nu şi muzeul Mestrovici, care era închis, am făcut pomenita călătorie la insula Vis, în căutarea strămoşilor Nanei; Stela Petrovici şi-a cumpărat opincuţe de piele care, după vorba lui Puiu, „să fie mici pe dinafară şi mari pe dinăuntru”. Am stat la Split două zile, timp în care Tatamare a plecat cu Puiu Petrovici în nord să cerceteze graiul istroromânilor care mai există la Rovinj, pe lângă Pola.

Peste vreo doi ani am revenit în Iugoslavia, în vizită la rudele din satul natal al lui Tatamare. Eram cu două maşini – într-una noi cu fetele şi cu Tatamare, într-alta Lia cu Valentin şi cu fetele lor, Sanda şi Anca. (Încă o potriveală: şi noi şi familia Birta, apoi Băltăţenii, viitorii noştri prieteni apropiaţi, aveam câte două fete.)

Toracul Mic e aşezat pe malul drept al canalului Bega – de unde şi numele lui sârbesc, Begejici; cu barca (şlepul) faci de la Timişoara vreo 3-4 ore. Am fost găzduiţi la o nepoată mai îndepărtată a lui Tatamare, Felicia Petrovici. Culmea e că soţul ei, care se numea Ion Petrovici, nu era defel rudă cu „Petrovicionii” mei – dar se vede că în zonă numele e un fel de „Popescu”. Casa era mare, cu acareturi multe: şură, garaj pentru tractor, centrală termică (funcţionând cu coceni de porumb), silozuri, coteţe de păsări, padoc şi coteţe pentru vreo trei porci măricei. În casă era o bucătărie-sufragerie cu frigidere, congelatoare, aparate electrice, baia era cu cadă şi duş, toate echipate şi finisate ca în Neckermann. În salon era un televizor color Siemens, cu telecomandă (nu mai văzusem până atunci). În pelerinajul prin sat, la toţi verii, nepoţii, unchii şi mătuşile, am constatat că gospodăria Feliciei (care era de fapt profesoară la şcoala din sat) era medie – alţii erau şi mai bogaţi. Tito făcea un fel de comunism cam ca chinezii de azi, ba chiar ceva mai liberal, fiindcă oamenii se puteau duce la lucru în Germania, în Austria. E de înţeles de ce ai noştri îl numeau „călăul Tito”.

Peste tot eram aşteptaţi cu maximum de cinste: Emil Petrovici, fiul lui Moise Lulă, profesorul, academicianul – mândria satului. Mereu trataţii, mezeluri, torturi, bere, ţuică, de dimineaţa până seara.

A doua zi era Duminica Paştilor şi ne-am alăturat procesiunii de la biserică la „morminţi”. Cimitirul, mare şi îngrijit, a devenit plin de viaţă, aproape tot satul venise la cinstirea morţilor. Am stat la mormântul părintelui Moise Petrovici, apoi la alte rude şi apoi, bineînţeles, la un parastas colectiv la nişte mese lungi, întinse la intrarea în cimitir.

În ziua următoare am asistat la o defilare de nuntă, cu băieţi în costume naţionale călare pe cai împodobiţi, urmaţi de vreo 4-5 „şpeditere” (de la nemţescul „spedizion”) – un fel de platforme pe roţi cu pneuri (camioane hipo), purtând fiecare mobila sau echipamentul de bucătărie, baie, dormitor, salon: zestrea miresii.

La căminul cultural s-a organizat o şedinţă omagială, cu conferinţe, fotografi şi jurnalişti de la Novisad, discursuri şi lansare de carte în onoarea lui Emil Petrovici.

Am rămas multă vreme în legătură cu Felicia şi ai ei, băieţii lor au studiat medicina la Bucureşti, Felicia ne-a vizitat de câteva ori. Dar, din păcate, la Torac nu ne-am mai dus.

 *

Eroicul nostru cort olandez, plimbat cu bicicleta, aşezat pe malul lacului Bicaz şi pe plaja de la Mamaia, devenea din ce în ce mai incomod odată cu creşterea familiei. Călătoria prin Iugoslavia i-a fost probabil fatală. Tatamare trebuia să doarmă în maşină şi, cu toate că era un excursionist trecut prin multe, a resimţit cu siguranţă toate neajunsurile „locuirii” într-un cort triunghiular în care trebuie să stai mereu aplecat sau pe jos, poate nu atât pentru el cât pentru noi şi copii. Fapt e că în anul următor a venit de la Paris, unde fusese la un congres, cu un cort nou.

Anunțuri