14. DE LA COANA VETA LA DOAMNA NEGOESCU (via Uranus)

de Andrei Sommer

În cămăruţele de la Coana Veta în care abia încăpea un pat, o masă, un scaun şi (eventual) un dulap (camerele aveau fiecare vreo 10 m2) era aproape imposibil să organizezi viaţa unei tinere familii cu un copil nou-născut. Cu destul timp înainte de apariţia Maiei, mama, care-şi descoperise după 23 August o vocaţie civică, devenind activistă a UFDR (Uniunea Femeilor Democrate din România) şi apoi funcţionară la nou-înfiinţatul „Spaţiu Locativ”, a obţinut pe numele meu (orişicât, angajat al MAI!) repartiţie pentru un mic apartament la etajul 7 al unui bloc de pe str. Uranus. Ca de atâtea ori în povestea mea, a fost şi aici o „potriveală”: apartamentul, care era mai mult un fel de garsonieră elegantă cu o arcadă, mobilier înzidit, un balcon rotund protejat de o copertină spectaculoasă (care reverbera în zori uruitul tramvaielor coborând dinspre depoul Panduri), fusese iniţial biroul de proiectare al arhitectului Tiberiu Niga. Blocul în ansamblu cuprindea apartamente ale familiilor Niga şi Leahu, înrudite. Cu Tiberiu Niga am făcut ucenicia proiectării de locuinţe la IPCT; tânărul (pe atunci) Gheorghe (Gig) Leahu, nepotul lui, mi-a fost student la arhitectură.

Vorba poetului, „am stat la mansardă” nu o lună, ci vreo 6, timp în care ai mei veneau pe rând cu aprovizionare, dar mai ales mama să facă „babysitting” după ce Nana s-a reîntors la serviciu, la Institutul Cantacuzino (unde a intrat la terminarea facultăţii şi de unde a plecat la pensie).

Între timp, tovarăşa Florica (Caffé) a obţinut, prin binecunoscutul sistem „p-c-r”, un apartament „adevărat”, în care să ne mutăm cu toată familia, inclusiv Didi, sora tatei, devenită văduvă, şi Miculiţa, bunica. Apartamentul se afla la „hochparterul” unui mic bloc cu trei niveluri, pe str. Dr. Drăghiescu la nr. … E de la sine înţeles că blocul aparţinuse familiei arhitectului George Negoescu, fostul meu profesor de instalaţii, căsătorit cu fiica marelui arhitect Grigore Cerchez, autor, printre altele, al clădirii Şcolii de Arhitectură. Asta e, arhitect la arhitecţi trage…

Apartamentul, în care am locuit vreo 20 de ani, era destul de mare, cu trei camere de locuit şi o suită salon-sufragerie plus dependinţe, intrare de serviciu în spate şi o cameră de serviciu la demisol. Doar că, la fel ca şi cel al Nănăşichii din Traian, fusese gândit pentru o familie relativ mică, de 2-3 persoane, dar cu pretenţii mari de reprezentare. De pildă, avea o singură baie şi aceea accesibilă numai dintr-un dormitor, ceea ce m-a obligat să dau un acces independent, cu o a doua uşă din salonul central (cea ce nu era foarte elegant când era lume în salon. Mai mult decât atât, am construit un perete uşor între „salon” şi „sufragerie” pentru a izola o cameră a părinţilor. În final, lucrurile stăteau aşa: în cele două camere dinspre stradă stăteam, în cea cu uşa la baie Miculiţa şi în cealaltă Nana şi cu mine şi cu Maia (apoi şi cu Ileana). În fosta „sufragerie”, dormitorul părinţilor, separat cu noul perete de carton, iar camera mică din spate, comandată prin fosta sufragerie devenită camera părinţilor, stătea Didi. Casă mare, înghesuială mare. Fostul „salon” din mijlocul casei (luminat printr-o curticică de lumină) a fost ocupat de măreaţa sufragerie în stil de Renaştere vieneză, din zestrea Miculiţei primită de la Moise Cappon, „Papu”.

 *

După un an a venit Ileana, adusă de Moş Gerilă; Nana, pe ultima sută a sarcinii, se cocoţase pe un scaun să împodobească „Pomul de iarnă”, pe care îl făceam, plini de convingeri socialiste, în ajunul anului nou. Ileana, stimulată de gimnastica Nanei, şi-a anunţat sosirea iminentă şi astfel s-a născut, la maternitatea Polizu, în ziua de 28 decembrie 1953. Doctorul mamoş Dan Alexandrescu, care a asistat-o pe Nana, ne-a informat că jumătate din fete se nasc pentru că părinţii lor au dorit şi un băiat… Înainte de venirea Ilenii, în toamna lui ’53, s-a produs în viaţa mea profesională o schimbare, într-un fel radicală. M-am înscris la „aspirantură”, cuvântul sovieto-rusesc pentru doctorat – ceea ce, pe termen lung, avea să mă orienteze spre o activitate preponderent teoretică în detrimentul celei de „creaţie”. Spre deziluzia celor care ar crede că am fost mânat în această decizie de înalte idealuri ştiinţifice, trebuie să mărturisesc că mobilul acestei „mişcări” n-a fost chemarea pentru înălţimile spiritului, ci doar unica modalitate de a pleca onorabil de la MAI, fără vreo tinichea de coadă, căci de la MAI plecai de obicei dat afară – ceea ce nu făcea bine deloc… Mă săturasem de activişti carierişti costumaţi în maiori şi colonei aroganţi, aşa că am profitat de înfiinţarea „Aspiranturii” la Facultatea de Arhitectură, fiindcă legea îi obliga să mă lase să plec. De la „Arhitectură” mai plecaseră câţiva colegi la aspirantură în URSS, dar eu nu mă numărasem printre „aleşi”. Am fost însă primit la Şcoala de acasă, împreună cu alţi doi colegi talentaţi şi puțin nebuni, Nathan Stoppler şi Zaven Djanichian. După vreo 5 ani am reuşit să-mi dau teza şi să devin „candidat în ştiinţă”, adică „Doctor”. După cum s-a văzut, un „doctor cam de (ne)voie”…

În cadrul aspiranturii cu Bursă şi frecvenţă obligatorie făceam asistenţă la unele cursuri, din care cea mai mare satisfacţie mi-a dat-o cursul de „Istoria artei” făcut de sculptorul Mac Constantinescu, un om de mare cultură şi fineţe, de la care am învăţat nu numai istoria artei, dar mai ales plăcerea de a iubi arta. După trei ani de bursă în care de fapt n-am produs decât nişte vagi studii de locuinţe „sociale”, prietenul meu bun, Dorian Hardt, care era pe atunci decan, a decis să plec de la „aspirantura” „cu frecvenţă” în proiectare şi să continui fără frecvenţă. Era o sancţiune destul de dură, aşa se întâmplă uneori când ai drept şef ierarhic un amic foarte principial. Între timp a apărut în casă ca ajutor de menaj o fată blondă şi voinică, unguroaică de pe la Uioara; o chema Irina Şimon (Irenka). Părinţii mei, care deveniseră, pe limba fetelor, Mamaica şi Tataciucă au adoptat-o pe Irina ca pe o membră a familiei şi, după ei toată lumea, Didi, Miculiţa. Nana s-a împrietenit cu ea, de Maia şi Ileana nu mai spun cum o iubeau. Irina era veselă, cânta mereu şi foarte frumos. La mesele de familie, cu Tatamare şi Mamamare, cu Nenea Nichi, cu Lia şi Valentin, când începeau nelipsitele cântări, Irina era imediat inclusă, cu cântecele ei ungureşti, la care îi avea parteneri pe Tatamare şi pe Valentin, amândoi ştiau bine ungureşte. Irina a stat la noi până ce fetele au plecat, care la facultate, care măritată la Englitera… Apoi Nana i-a găsit un post de laborantă la Cantacuzino, devenind astfel din „servitoare” o tovarăşe în câmpul muncii socialiste, şi a rămas o prietenă statornică şi devotată a familiei; Irina a stat cu mama în spital, după congestia cerebrală până în ultimele clipe. E foarte greu să evoc viaţa noastră de familie pe o lungă perioadă fără Irina.

După ce s-a pensionat s-a mutat singură într-un mic apartament de bloc ceauşist la Cornetu şi într-o zi vecinii au găsit-o fără viaţă. La înmormântarea ei au venit câţiva vecini, din partea familiei ei, eram Maia şi cu mine.

 *

În timpul stagiului de aspirantură, cred că în 1955, conducerea de partid a şcolii (probabil la cererea „centrului universitar”) a decis ca practica de vară pe şantier a anului 3 să se facă în Valea Jiului, la Vulcan şi Lupeni. Cam 120 de studenţi şi vreo 6 cadre didactice (printre care şi eu) în frunte cu profesorul N. Lupu şi Gh. Simotta am plecat voioşi la practică ca la un fel de excursie, ne-am cazat în nişte internate şcolare, am vizitat şantierele de blocuri unde urma să se lucreze, dar lucrurile au luat repede o turnură serioasă. Studenţii au fost puşi să se înscrie în echipe de diferite meserii, zidari, fier-betonişti, dulgheri, instalatori sau în diferite munci necalificate. Nici vorbă de plimbare prin şantier cu caietul de practică sau de activităţi „de birou”. Cel mai greu suportat şoc a fost cel al programului: sculare la 5 dimineaţa, masa la cantină la 6 (cu ciorbe, fasole cu cârnaţi, tocană de cartofi, varză) şi prezenţa la lucru la ora 7. În primele zile domnii şi domnişoarele (pardon, tovarăşii şi tovarăşele) studenţi au stat nemâncaţi până la prânz, dar, după nici o săptămână, se repezeau la ciorba matinală ca toţi ortacii. Centrul de „comandă” al şcolii, unde se reuneau profesorii şi asistenţii seara, era la o masă rezervată la restaurantul „Minerul” din Petroşani, prezidată de Simotta asistat de ucenicul său, talentatul şi hâtrul moldovean Bogdan Gheorghiu. Profesorul Lupu ar fi vrut să menţină o oarecare rigoare, dar era şi el sensibil la calităţile vinului de Miniş. Duminicile se organizau excursii în împrejurimi; odată am urcat la cabana Parâng (cam 1500 m), altă dată, cu camioanele şantierului, ne-am dus la Câmpul lui Neag, o aşezare de munte cu gospodăriile-ocol, pentru noi, pe atunci, total necunoscute, pline de pitoresc; poze, schiţe, acuarele, de care aproape uitasem. La încheierea „practicii”, mai mult de jumătate din studenţi au primit atestarea de muncitori calificaţi iar conducerea şantierului a organizat la Petrila o chermesă monstră, de la care am ajuns înapoi la Petroşani cântând culcaţi pe platforma unui camion, sub un cer cu stele…

 *

Când copiii erau încă foarte mici, Nana se oferea să facă vara o detaşare ca medic epidemiolog la Băile Olăneşti, unde stătea cu fetele cam o lună şi unde mă duceam la sfârşit de săptămână sau în concediu. Curând, prin ‘57-’58, au început sejururile şi vacanţele la Cluj, la Mamamare şi la Tuşa. Fetele erau duse la bunicii clujeni cu trenul, în wagon-lits. La prima călătorie, când Maia avea vreo 3 ani, nici nu a vrut să audă de plecat de acasă (de pe atunci era „reticentă” la noutăţi). S-a imaginat un scenariu, „să vedem cum e cu trenul, cum doarme Mamamare în tren, uite şi chiuveta, sus e patul pentru fetiţe”… Le-a plăcut foarte mult jocul şi la urmă Maia a zis: „Acum punem trenul la loc şi mergem la culcare acasă…”. Noroc că se făcuse destul de târziu şi au adormit…

 *

În timpul acestor vacanţe de familie la Cluj, am avut răgazul, în lungi plimbări cu Nana sau cu Tatamare, să intru bine în spiritul oraşului, în cartierul elegant „Grigorescu” sau în Cetăţuie, prin pădurile de pe Hoia sau Făget. Am desenat şi acuarelat în Piaţeta carolină, la mânăstirea franciscanilor (ulterior facultatea de muzică). Mergeam destul de des în vizită la familia Daicoviciu, cu care părinţii nanei erau buni prieteni şi eram întotdeauna fascinat de biroul profesorului, care era şi Directorul Muzeului de Istorie; o sală uriaşă, de vreo 100 de metri pătraţi având în centru un birou cât o masă mare de biliard, acoperit pe jumătate cu cărţi, albume, dosare, piese de arheologie; împrejur, pe toţi pereţii, rafturi de bibliotecă până în tavan (care era destul de înalt). Daicoviciu trona într-un jilţ sculptat, ca un împărat roman. De altfel, era un bărbat impunător, cu o figură energică şi destul de iubitor de glorie. Înainte, prin ‘40, cochetase cu legionarii care îl şi făcuseră rectorul universităţii; acum era în graţiile Partidului, academician, întocmai ca majoritatea elitei noastre intelectuale descrisă de Lucian Boia. Prietenia lui Emil Petrovici cu Daicoviciu se baza mai ales pe obârşia lor bănăţeană comună (amândoi fii de popi şcoliţi în tinereţe în seminarii chezaro-crăieşti) şi pe un fel de „complementaritate” a opiniilor şi preocupărilor. Destul de des Petrovici mă lua la câte o mică „agapă” universitară la berăria „Ursus” de pe strada Horea, împreună cu alţi profesori (pe care i-am uitat).

Într-o vară, poate prin ‘57, cei doi mari profesori şi amici mi-au făcut onoarea de a mă lua cu ei într-o mică expediţie la cetăţile dacice de la Măgura Muncelului. Trei zile am străbătut dealuri, poieni şi păduri de fag punctate de incredibile ruine de piatră şi de alcătuiri misterioase care trimiteau la Karnak sau la Stonehenge, ascultând conversaţia lor, un amestec pitoresc de comentarii istorice, lingvistice, etnologice, snoave rural-bănăţeneşti şi mici cancanuri universitare.

 *

Biciclişti înrăiţi, şi Nana şi eu, am plănuit în anul următor o incredibilă aventură turistică: o călătorie cu bicicletele de la Cluj la Bucureşti. Am dus bicicletele la Cluj, timp de vreo două săptămâni Nana a confecţionat două perechi de „coburi” din pânză ce urmau să fie fixaţi de port bagajele bicicletelor în stânga şi dreapta roţii din spate. De ghidon am fixat cele două scăunele pe care de obicei plimbam fetele, în care urma să punem proviziile pentru o zi, apă etc. În „coburi”era cortul olandez al Nănăşichii, tronsoanele de bambus ale celor trei „stâlpi” ai cortului au fost fixate de cadru, pe portbagajele din spate erau doi saci cu îmbrăcăminte. Călătoria a decurs conform planului: dimineaţa mergeam vreo 4 ore, apoi pauză de prânz, de obicei în vreo localitate. Seara pe la 6 căutam o pădure, o luncă, o margine de sat cu păşune sau tufişuri, instalam cortul fără nicio grijă, de regulă în apropierea unui râu sau a unui izvor. În pauzele şi vizitele prin micile burguri transilvane, refăceam aprovizionarea, făceam poze, desenam. Urcam din greu dealurile (Feleacul, Apoldul…) şi coboram ca vântul la vale. Odată, pe la Miercurea Sibiului, în timp ce împingeam bicicletele la deal, au trecut pe lângă noi doi excursionişti cu „Maneturi” (scutere cehoslovace) care ne-au dat idei mai puţin sportive: pe viitor să ne motorizăm cu Maneturi.

Prima noapte am pus cortul între Turda şi Unirea, pe un drum de căruţă ce pleca din şosea; a doua zi după Aiud, a treia la Sântimbru, unde i-am întâlnit pe fraţii Sebestyen cu motocicleta, în călătorie de documentare pentru viitoarea lor carte despre Renaşterea în Transilvania! (pentru că „lumea-i mică”). La Sibiu am renunţat la camping fiind aşteptaţi la părintele Nanu, socrul verişoarei Nanei, Liţica. După Sibiu am înnoptat în lunca râului Sâmbăta, unde ne-a trezit noaptea un arici drăgălaş care s-a strecurat în cort. Apoi am poposit după Şercaia şi în a şaptea zi am ajuns la Râşnov, pe o ploaie torenţială care părea să dureze. Eram uzi, obosiţi, aşa că am renunţat şi am ajuns la Bucureşti cu trenul.

 *

În anul următor, cu ideea „Manetului” înfiptă în cap, m-am înscris la şcoala de şoferi pentru permis de conducere A/B (maşină şi motocicletă). Cu maşina, evident,  „n-aveam probleme” (cu excepţia manevrelor de parcare la bordură), dar cu IJ-ul de 350 cmc a fost destul de greu (nu e adevărat că dacă ştii să mergi pe bicicletă şi să conduci maşina, poţi şi pe „motor”). Dar, în timp ce făceam şcoala, unul din instructori, nea Florea, mi-a spus că are o maşină veche de vânzare, la un preţ aproape cât un „Manet” nou. Aşa a apărut Zambilica II şi a început o nouă eră – a automobilului.

Anunțuri