13. TERMINAREA FACULTĂŢII – primele „joburi”

de Andrei Sommer

Spre sfârşitul studiilor, în anul 5, eram obligaţi să realizăm releveul unui monument istoric (casă, biserică, mănăstire, cetate), ceea ce însemna măsurători cât mai exacte şi apoi transpunerea lor în planşe desenate, planuri, secţiuni, faţade şi anumite detalii specifice (ancadramente de piatră, cornişe, stâlpi, capiteluri…). Prima parte se făcea în echipe de 3-5 studenţi care întindeau panglicile de oţel sau de pânză ale unor rulete de 20 – 30 m, suspendau sfori cu greutăţi de tavane sau bolţi, sau ridicau tot felul de beţe şi prăjini – pentru a măsura înălţimile. Evident că, mai ales la clădiri mari, cum a fost şi Biserica din Deal de la Sighişoara, la care am lucrat în vara ’49, gradul de precizie era destul de aproximativ, incomparabil cu cel pe care îl au aparatele actuale cu laser şi calculator. În schimb, ce se pierdea în exactitate se câştiga în aventura uneori de-a dreptul acrobatică şi în contactul direct cu „fiinţa” clădirii, piatra din ziduri, lemnul şarpantelor.

La Sighișoara am fost cazaţi domneşte, la hotelul Goldene Stern (Steaua de Aur) care există şi azi, pe esplanada (piaţa) centrală a oraşului de jos. (Pe atunci încă poposea în piaţă un trenuleţ cu aburi care venea de la Agnita.) Facultatea trimisese la Sighişoara câteva echipe de releveu – vreo 20 de studenţi, pentru obiective din cetate, Turnul cu Ceas, Turnul Croitorilor, Turnul Fierarilor şi Biserica din Deal împreună cu Scara Acoperită (175 de trepte). Pe aceasta trebuia să urcăm zilnic, în plus faţă de tot urcuşul de la hotel până la cetate. În echipa noastră eram 5 studenţi-arhitecţi şi o medicinistă, Nana, care s-a integrat uşor în toate măsurătorile.

Profesorul Grigore Ionescu, aflând că sunt proaspăt căsătorit, ne-a oferit Nanei şi mie o cameră elegantă în hotel, cu vedere spre cetate şi baie proprie; mesele de dimineaţă şi de seară erau la restaurantul hotelului. Micul nostru voiaj de nuntă, aşa studenţesc cum era, a avut toate ingredientele de romantism, confort şi activităţi interesante şi, cumva, a devenit punctul de pornire al întregului nostru sistem de „loasir familial”, excursii şi călătorii; chiar şi „vilegiaturile” mai stabile, la mare, au avut aproape întotdeauna o tentă de sportivitate şi de aventură, în camping pe nisipurile de la Năvodari, mamaia, 2 Mai – ca să nu mai vorbesc de uşurinţa de a colinda cu cortul jumătate Europă; mai bine zis, de a transforma în plăcere şi divertisment constrângerile economice ale vremii.

În toamna 1949 am început să lucrez ca arhitect stagiar într-unul din noile „Institute de proiectare” care au înlocuit în mod socialist-etatist fostele „birouri” şi firme de proiectare particulare. Nu mia ştiu prin ce relaţii ale vreunui profesor am ajuns la I.P.I. (Institutul de Proiectare pentru Industrii), unde am învăţat care e deosebirea între şcoală şi realitate, mai ales existenţa unui domeniu al arhitecturii dominat de tehnologie şi de ingineri constructori. Desenam şiruri de stâlpi de hale, ferme de acoperiş, luminatoare, faţade lungi cu zeci de ferestre identice, pentru viitoarele uzine „Carbochim” de la Cluj (!). arhitecţii stagiari aveau rolul unui desenator evoluat, care putea să transpună în desene tehnice schiţele de concepţie ale arhitecţilor „bătrâni”, domnii Şimşi, Aldan şi mai ales Gÿorgy (cu care am avut mult de furcă mai târziu, când a devenit avizator de proiecte la CSCAS (Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Urbanism). Am învăţat mult de la domnul Kulpka, un fel de ceho-neamţ specialist în detalii de construcţii metalice (porţi, ferestre, luminatoare, şeduri, trape de fum), dar mai ales l-am regăsit pe Ioşca Gross, cu cel care în copilărie mi-a arătat primele desene de arhitect. El m-a luat sub ocrotire mi-a devenit adevăratul dascăl în ale „proiectării” de detaliu. Diferenţa între ce învăţasem în şcoală şi ce trebuia să fac a IPI era atât mai stresantă cu cât regimul de lucru, cu condică la 7,30 dimineaţa, reprezenta un şoc faţă de relativa libertate din ultimii ani de şcoală. Întotdeauna ajungeam printre ultimii, găsindu-i pe domnii arhitecţi instalaţi la planşete, cu cafelele aburinde. Când am ajuns profesor bătrân am constatat că fenomenul e peren: tinerii asistenţi întârzie aproape întotdeauna.

Tânărul nostru menaj studenţesc s-a instalat în două din cele 4 odăiţe ale casei din curtea depozitului de lemn din Carol Davilla, cu gospodăria în grija mamei şi a cărei bucătărie, cu mâncăruri scăzute şi cam grase (da’ foarte bune…) o cam contrazicea pe Nana, obişnuită, şi acasă şi la Nănăşica, ci fierturi, soté-uri, mai puţină carne. Norocul (întregii noastre convieţuiri cu părinţii mei) a fost că mama era o femei înţeleaptă şi a ştiut întotdeauna să facă „concesii” la detalii pentru a salva „esenţialul”: dragostea şi buna înţelegere…

La sfatul Nănăşichii, Nana s-a transferat în Bucureşti la Facultatea de Igienă a I.M.F., care o destina activităţilor de laborator sau medicină socială şi îi evita munca de spital. Deşi toată viaţa s-a putut vedea că are şi talentul şi ştiinţa de a fi un foarte bun clinician…

Acasă ne întâlneam doar seara, când Nana se întorcea de la cursuri sau stagiul la spital şi eu veneam de la facultate, unde lucram după birou fiindcă acasă nu era loc de planşetă. În toamnă am terminat releveul „pe curat” – nişte planşe enorme pline de faţade desenate aproape piatră cu piatră şi mii de solzi de ţiglă la acoperişuri; a ieşit un releveu minunat la care toţi membrii echipei (Geta Hardt, soţia lui Dorian, Virginica Lupu, Paulică Mihalik, eu şi Ana Ereţian) au luat nota maximă – „Medalie”.

Mai aveam doar un singur hop de trecut ca să devin „arhitect”, „proiectul de diplomă” (partea esenţială a unui aşa-zis „Examen de Stat”, la care trebuia să dai şi nişte probe „teoretice” de marxism şi de limba rusă). Am ales ca subiect al „diplomei” Palatul Academiei (pe atunci Academia RPR) din motive destul de diverse: voiam să fac o arhitectură „majoră”, monumentală (cu totul altceva decât hale industriale) şi să abordez maniera devenită pe atunci la modă (adică venită de la „Răsărit) – a „realismului socialist”(„naţională în formă, socialistă în conţinut”). Vreau să mărturisesc aici, fără nicio ruşine, că ideea îmi plăcea, nu atât din motive „ideologice” (asta chiar mă deranja cumva), ci dintr-o înclinare pentru arhitectura renaşterii şi cea veche românească, pe care am învăţat-o de la Grigore Ionescu şi în atâtea excursii de studii pe la mănăstiri. Modernismele geometric-corbusieriste nu mă atrăgeau; se vede că antecedentele mele „picturale” mă împingeau spre decorativ şi pitoresc. În fine, lucrurile sunt ceva mai complicate pentru că totuşi împărtăşeam antipatia generaţiei tinere pentru „pompierismul neoromânesc” al lui Petre Antonescu şi altora.

Ca temă pentru asemenea arhitectură clasic-modern-românească, evident monumentală, am ales, cu ziceam, Academia, pentru că tocmai de curând, tatăl Nanei, profesorul Emil Petrovici, fusese făcut „academician”, ceea ce a stârnit o mare emoţie în toată familia. Iar eu, cum puteam mai bine să-mi arăt admiraţia decât, cumva, dedicându-i prima mea operă de arhitectură. Se cuvine aici să menţionez că aproape orice student arhitect consideră că diploma este cea mai importantă operă a vieţii lui (de până atunci) în care să arate cât e de talentat, de deştept şi de original.

Pe atunci nu se înfiinţase încă instituţia „îndrumătorului” de diplomă, un profesor sau conferenţiar care face corecturi pe parcursul studiului şi care garantează, pe cât se poate, „paternitatea” proiectului (căci, în afară de orgolioşi, existau şi cumpărători „de gata” sau domnişoare drăguţe, cu graţii pentru vreun tânăr asistent talentat). În ce mă privea, fusesem recent numit preparator în atelierul profesorului Pompiliu Macovei, cu care mă sfătuisem în timpul studiului. Nea Vasile a afişat pe peretele din dreapta al Sălii Frescelor, pe vreo şase metri, minunatele mele planuri cu galerii, arcade, curţi interioare cu fântâni, ancadramente brâncoveneşti, cornişe de renaştere, carelaje savante cu dale de marmoră, faţadele şi secţiile „randate” cu laviu din zeamă de cafea, în tonuri sepia-auriu (nu mai ştiu cine îmi vânduse pontul de la vechile proiecte „Prix de Rome” din secolul trecut). Tot ansamblul era dominat de Aula Magna, la cere mi-am adus cea mai strălucită contribuţie originală, cu o cupolă inspirată de la „Sf. Nicolae Domnesc” din Curtea de Argeş, terminată cu un lanternou în formă de fleşă de biserică maramureşeană (sau de la „Amiralitatea” de la Leningrad?). În final arăta ca o cască prusacă „à la Bismark”. Comisia era formată din mari profesori şi prezidată de Duiliu Marcu; mi-au pus două-trei întrebări-critică iar Marcu a privit cu mare atenţie toate desenele şi m-a felicitat cu un zâmbet cam în doi peri (specific profesorului). Reputaţia lui de autor a mari şi impresionante clădiri publice şi de arhitect „oficios” al curţii regale era bine cunoscută, un elogiu al lui era mare lucru. Habar ne-aveam pe atunci că în anii ‘29 – ’30 luase premiul I şi anteproiectul pentru Palatul Academiei Române şi că zâmbetul său subţire ascundea un „quod licet Jovis…”

După ce am devenit „arhitect diplomat”, arhitectul Harry Stern, fostul şef al şcolii de arhitectură pentru evrei de la „Bercovici”, m-a chemat să intru într-o nouă echipă a biroului de proiectare al MAI. Oferta era deosebit de tentantă, scăpam de Carbochim, lucram cu un maestru recunoscut şi aveam un salariu foarte bun. Mai târziu aveam să constat cât de otrăvită era bomboana.

Colectivul însă era pitoresc şi variat; cei mai în vârstă erau arhitectul Stavros Coţifide şi Gheorghe Popov (Iura), amândoi rămaşi din echipa Profesorului N. Nenciulescu, autorul proiectelor pentru noua aripă a palatului regal şi ale noului palat al Ministerului de Interne (fostul CC). Domnul Coţifide era un tip cam scorţos şi destul de necomunicativ, deşi cumsecade. În schimb, Popov avea aerul degajat, distins şi afabil al unui adevărat aristocrat rus (ceea ce se pare că şi fuseseră părinţii lui). Avea şi un umor de bună calitate, deşi nu întotdeauna apreciat de interlocutori. Mult mai târziu, într-o excursie a Uniunii Arhitecţilor, întâlnindu-l pe colegul nostru Iura Curinschi, devenit profesor de Istoria Arhitecturii, i-a spus că de mult dorea să-l cunoască, fiind de două ori „tizi”: pe amândoi îi cheamă „Iura” şi unul e Popov iar celălalt Curinschi, ceea ce Iura Curinschi n-a apreciat deloc şi i-a întors… spatele.

„Tineretul” era şi el amestecat, ca urmare a unei „politici de cadre” speciale – câţiva tineri membri de partid „de încredere” (Mary Cocimarov, Geta, Hardt, subsemnatul) harnici şi conştiincioşi – şi câţiva mai „apolitici” dar talentaţi şi experimentaţi (Pancu, Wiener, Pomescu, Baroi). Principalul „secund” al lui Stern era însă arhitectul Leopold Medilinski, om frumos, înalt, elegant, la vreo 45 de ani, fost angajat în biroul lui Duiliu Marcu. De detalii de mobilier era responsabil arhitectul Agrippa Popescu, jumătate elveţian, un profesionist de la care am învăţat mult. Proiectele de „rezistenţă” (structură) erau făcute de „meşterul” Luigi Cora, un inginer italian „freelance” cu aspect boem, ducea sulurile de proiecte într-o sacoşă – dar era, cred, genial, în viziunea constructivă şi soluţii tehnice pe care le dădea „din burtă” (dar fără cusur); lucrase înainte de război cu mulţi arhitecţi cunoscuţi, niciunul din blocurile calculate de el n-a căzut sau n-a avut avarii la cutremurul din 1941.

Primul proiect pe care mi l-a încredinţat Stern a fost un mc ansamblu de cabane la munte, agreabil ca temă, şi la care m-am descurcat binişor. Cred că era o bază pentru băieţii care umblau „partizani”, cum fusese Toma Boerescu. De fapt toată activitatea noastră de proiectare acolo era destinată „logisticii” represive. Dar, dacă ne gândim bine, orice am fi proiectat atunci ar fi fost în folosul regimului. Chestiunea moralităţii în activitatea unui arhitect care îşi câştigă existenţa în baza unei comenzi (seniori, regi, papi, dictatori sau bancheri) e destul de ambiguă. Seamănă destul de mult cu cea a avocaţilor care pledează pentru hoţi sau criminali. Deontologia arhitectului stă – după mine – nu în tema (destinaţia) obiectului pe care îl are de conceput, ci în calitatea soluţiilor funcţionale şi compoziţionale. „Vina” arhitectei Anca Petrescu nu e că a proiectat „Casa Poporului”, ci că a făcut-o aşa de urâtă (sau poate că e bine?). Oricum, subiectul e destul de încurcat, mai bine să revenim la micul nostru colectiv; aveam printre noi şi două „doamne” din fosta boierime românească (care participau şi ele, bine-mersi, la edificarea de cazărmi şi puşcării securiste) – una era Sandală Racoviţă, din vechiul neam al Racoviţenilor, o femeie cu mult stil şi foarte citit, cealaltă era Corina Petrescu născută Haret, nepoata primei femei arhitecte din România, din neamul lui Spiru Haret, şi soţia arhitectului Nae Petrescu… da, fiul popii din Valea Călugărească (… şi iar se închide un cerc!)

Ca recompensă pentru rezultatele bune în proiectele pentru staţii de pompieri, cazărmi, cluburi Dinamo sau „case de odihnă”, în ajunul zile de 1 Mai 1952 am fost decoraţi cu diferite „Merite” şi ni s-a pus la dispoziţie un autobuz pentru o excursie de studii pe Valea Oltului. Nana era la Cluj, unde urma să nască primul nostru copil, la o maternitate bună, sub ocrotirea părinţilor ei. Planul meu era ca de la Sibiu să mă duc la Cluj, să fiu prezent la naştere; dar la Călimăneşti am aflat prin telefon că sunt deja tată. Hotărâsem dinainte că, dacă va fi fată, să se numească ADINA – dar împrejurarea naşterii în ajunul lui 1 Mai ne-a făcut să adăugam şi MAIA, şi MAIA a rămas (în acte e şi ADINA).