8. ANII DE RĂZBOI

de Andrei Sommer

Ne-am instalat în camerele de servitori de la ultimul etaj (3) al micului bloc cu apartamente din str. Dr. Ciru Iliescu 3, unde la parter locuiau familia Alşec (Didi, Henri şi Zefi), împreună cu bunica, Miculiţa. În acelaşi bloc mai erau câţiva locatari interesanţi. La etajul 1 era doamna prof. Bediţeanu, devenită recent „fostă soţie” a lui Al. Graur, care-şi refăcea viaţa cu o tânără asistentă (cu care a avut un fiu, Dumitru Graur, devenit mai târziu un cunoscut comentator sportiv la radio şi televiziune). La etajul 2 era o familie Perieţeanu-Margulies (personajul doctorului din cărţile Ioanei Pârvulescu cu e cu totul fictiv). Aveau un fiu, Dinu, care a devenit medic, coleg şi amic cu Nana şi destul de activ în lumea medicală, şi o fiică blondă şi apetisantă, Edith, căreia Zefi îi cam trăgea clopotele. De altfel, mai pe gustul meu era Lore Schuller, tot blondă, dar cu cozi şi un aer de „gretchen” delicată, dintr-o familie de nemţi care stăteau într-o vilă ca de poveste, iederă şi mesteceni în curte, la colţul dintre Carol Davilla şi Lister. Era elevă la un liceu particular pentru „familii bune” – „Anglo-Speranţa”, pe strada Negustori (acum fabrică de proteze medicinale) – foarte aproape de Sf. Andrei. Era un fel de asociere tacită între licee de fete şi licee de băieţi: Petru şi Pavel cu Despina Doamna – la Ploieşti, Mihai Viteazu cu Notre Dame de Sion (lipite), Gh. Lazăr cu Carmen Silva.

Cotrocenii era destul de mult locuit de „etnici” germani, cel mai important era Gagel – cu fabricile de pâine, care şi-a construit la intersecţia Lister – Pasteur un mic palat în stilul mauro-florentino-veneţian destul de la modă în anii ’30, şi pe care statul socialist i l-a dat lui Nicolae Herlea. Familia Schuller nu se manifesta deschis hitleristă, dar în schimb în familia Schmidt, de pe Carol Davilla erau doi băieţi de vârsta mea şi a lui Zefi, Karl şi Louis (devenit arhitect, coleg şi amic apropiat) care, din când în când, arborau uniformă de Hitlerjugend.

În toamna 1940 am fost înscris la „Liceul Teoretic Evreesc”, cu localul improvizat într-o veche locuinţă boierească modernizată pe str. Dionisie, vizavi de fosta ambasadă SUA, şi care funcţiona sub direcţia profesorului lingvist Alexandru Graur (pomenit mai înainte într-o postură mai „privată”).

Odată cu interzicerea accesului evreilor în şcolile oficiale (de stat sau particulare), s-au înfiinţat, sub auspiciile Comunităţii Evreilor, în Bucureşti, câteva şcoli (licee) – pentru băieţi liceele „Cultura A” şi „Cultura B”, care ţineau direct de Comunitate, şi liceul lui Graur (oarecum mai independent de Comunitate) precum şi liceele de fete „Focşăneanu” (o veche şi importantă şcoală evreiască – unde fusese elevă şi mama) şi „A. Kreindler”, numit după profesoara Ana Kreindler (pandantul feminin al liceului „Graur”). Profesorii erau toţi cei ce nu mai puteau preda în învăţământul oficial, la licee sau la universitate. Aşa se face că noi am beneficiat de îndrumarea unor somităţi cum erau Abason şi Holinger, matematicieni, Al. Graur şi J. Byck, lingvişti, M. Kandel – istorie, B. Colbert – filozofie, şi alţi dascăli excelenţi, despre care nu ştiu dacă erau toţi foşti „universitari”, şi dintre care nu-l pot omite pe matematicianul Arno Kahane. Orele lui de geometrie analitică şi de calcul integral şi diferenţial erau urmărite cu interes şi de cei lipsiţi de aptitudini matematice. Eu însumi, cu din ce în ce mai definite înclinaţii „umaniste”, am căpătat, datorită lui Arno Kahane, o neaşteptată pasiune pentru matematici. Atât încât în vacanţa dintre clasele a 7-a şi a 8-a am participat la un fel de „cenaclu” de matematică la profesor acasă (locuia, împreună cu fratele lui, un doctor renumit, într-o casă mare în stil neoromânesc, pe str. Domniţei, azi Hristo Botev), împreună cu alţi colegi, matematicieni „prin vocaţie” (Dan Marcovici, Mircea Marcovici şi Sandu Nissim – viitor matematician/profesor universitar). Dar nu numai Kahane era un dascăl extraordinar; analizele literare pe care le făceam cu J. Byck depăşeau cu mult nivelul liceal mediu, lecţiile de istorie modernă ale lui „Mau” (Mauriciu) Kandel erau lecţii de istorie nu numai politică ci şi a ideilor, a culturii şi artei, completându-se cu prelegerile şi discuţiile cursului de filozofie al lui Bruno Colbert. Doctorul Emil Dorian (Lustig) ne preda biologia şi un curs inteligent de educaţie sexuală. La fel cum Kahane mă seducea pentru geometria analitică, Dr. Dorian m-a determinat (împreună cu câţiva colegi pasionaţi de anatomie, fiziologie etc.) să mă decid la un moment dat pentru cariera medicală, mai ales că aveam un exemplu în familie. Dar doctorul era şi poet, avea şi o fiică – elevă la „Kreindler”, poetă, prietenă cu o altă poetă, Nina Katz (devenită celebră ca Nina Cassian), şi mai era şi noul meu văr, descoperit la „Sf. Andrei”, Milo Petroveanu, care toţi m-au atras într-un mic cenaclu literar ce se ţinea acasă la doctor. Singura direcţie în care nu eram atras era muzica, deşi îl aveam ca profesor pe Harry Brauner – reputat muzicolog, folclorist, membru al echipei lui Dimitrie Gusti, cel care a descoperit-o şi a format-o pe Maria Tănase. Dar ce n-a reuşit Brauner au reuşit câţiva colegi pasionaţi de muzică, cu care am devenit foarte apropiat, mai ales Radu Halfon şi Serge Schapira, amândoi din familii preocupate de muzică. Mama lui Radu era sora unui important compozitor modern, Filip Lazăr, iar mama lui Serge era pianista Gita Mandel-Schapira, parteneră de sonate a lui Enescu. Cu Serge şi familia lui, fratele mai mic, François, şi sora lor, Ninette, aveam o afinitate în plus – la ei în casă se vorbea numai franţuzeşte şi probabil conversaţiile şi lecturile pe care mi le ofereau au contat foarte mult în francofonia şi francofilia mea, alături de educaţia maternă şi de relaţiile de familie cu Franţa. Cred că Schapira erau dintre cei mai bogaţi părinţi (în general colegii mei de la „Graur” proveneau din familii de intelectuali şi din burghezia bogată (bancheri, angrosişti, antreprenori). Familia Schapira locuia într-un mic palat în stil eclectic francez, pe strada Spiru Haret, unde acum funcţionează Inspecţia Sanitară de Stat. Cu Serge şi cu Radu, cu Milo şi încă vreo doi colegi, împreună cu câteva fete de la „Kreindler”, ne adunam să ascultăm muzică simfonică pe discuri, Cezar Franck, Bach, Beethoven, Mozart etc., cu interpreţi celebri: Annie Fischer, Kempf, Iash Heifez, Toscanini, Stokowski…

În acelaşi timp, antrenat de noii mei prieteni în preocupări de cu totul altă natură decât cele dinainte, frecventam cu asiduitate biblioteca şi conferinţele de la Institutul Francez, mai ales pe cele ale lui Michel Dard (avea un fiu de vârsta mea, o fi fost Frederic Dard – San Antonio?), dar şi conferinţe la Dalles sau la Fundaţiile Regale. Cum s-ar zice, începeam să mă „maturizez” – e drept că timpurile ne cam obligau („à quelque chose malheur est bon”). Mă maturizam, dar nu cine ştie ce, mergeam la Oteteleşanu, la patinoar, şi făceam cu băieţii „lanţuri” cu care trânteam pe gheaţă puştoaicele, mergeam la jour-uri (cu fetele de la „Kreindler”), eram amorezat fără şanse de Ica Ipcar, cunoşteam mai toate casele rău famate (Prejbenu, Scăricică, Brezoianu-Bünger, Casanova…). Tatăl colegului nostru Dorel Marian, din grijă pentru echilibrul nervos şi sănătatea fiului său, angajase o tânără şi expertă domnişoară, Nelly, care stătea într-o garsonieră pe Italiană, la care aveam cont deschis vreo 4-5 colegi mai apropiaţi. Era şi asta o parte a „maturizării”…

*

Odată cu toate aceste schimbări, au apărut şi unele răsturnări sau reorientări în conştiinţa mea „politică”. În primul an de liceu Graur (1940-41) am avut o discuţie aprinsă despre forţele militare ale aliaţilor, cu colegul meu Reli Grunberg, un tip voinic, mult mai voinic decât mine, care m-a făcut să văd roşu insultându-i pe englezi (era sionist), drept care i-am tras o palmă care l-a lăsat fără grai. Eram şocat în străfundurile ideilor mele despre civilizaţia occidentală, formate în ambianţa cosmopolită a lumii din petrol. Cu tot trecutul meu de „comunist” de la „Petru şi Pavel”, eram un fervent admirator al englezilor, americanilor, olandezilor (un fel de englezi şi ei). Habar n-aveam de perfidia şi ticăloşia „bătrânului Albion” faţă de evrei, de exploatarea capitalistă, de lipită de clasă, de socialism sau comunism. Cel care mi-a „deschis ochii” despre „cum stă chestia” a fost colegul meu Mircea Pantzer, fiul proprietarului unui magazin de sport, cu care împărtăşeam pasiunea pentru medicină. Mi-a dat să citesc Anti-Dürigg şi Manifestul comunist şi mi-a oferit până la urmă o nouă cale de satisfacere a înclinaţiilor mele aventuroase dându-mi misiuni conspirative, de a transporta manifestele Uniunii Patriotice şi ediţia de buzunar a României libere. Mai mult decât atât, m-am apucat să confecţionez fluturaşi proprii cu o mică tipografie cu litere de cauciuc, de la raionul de jucării al unei librării (cenzura nu se prinsese?) şi să realizez un mic afiş cu imaginea unei nave cu svastică scufundându-se. Mircea Pantzer a devenit mai târziu un bun neurochirurg şi, prin anii 50, şi-a deschis o clinică de neurochirurgie în Elveţia. Pe atunci l-am considerat un trădător, deşi ar fi trebuit să pricep proverbul cu „ce zice şi ce face popa”. Orbirea (sau prostia – am mai spus că nu eram foarte deştept) a ţinut până în 1956 (Ungaria), dar, din lipsă de curaj politic şi poate dintr-un stupid (?) simţ de lealitate (fairplay) am rămas angajat politic până la sfârşit.

*

În 1942 am dat bacalaureatul pe care l-am luat cu o medie foarte bună (peste 9) şi cu o disertaţie savantă despre Dimitrie Cantemir, pentru care am bântuit câteva luni în Biblioteca Academiei. Subiectul tezei era, în mintea mea, un fel de elogiu voalat al relaţiilor româno-ruse! Dar încă spre sfârşitul clasei a 8-a s-a produs în planurile mele de viitor medicinist (chirurgie, negreşit) o schimbare neaşteptată şi spectaculoasă. Unchiul meu, doctorul Caffé, auzind că mă pregătesc pentru medicină, a sărit ca ars: „Ce să cauţi tu la medicină? Tu trebuie să faci arhitectura!” Eu până atunci aproape nici nu auzisem de arhitectură. Părinţii mei erau în relaţii „mondene” cu familia arhitectului Mişu Hoffman, dar eu habar nu aveam ce face domnul Hoffman. Nici ai mei nu cred că avuseseră o asemenea idee, în orice caz tata era destul de contrariat că nu aveam în vedere o „Inginerie”. Poate mai multe informaţii aş fi putut avea frecventându-l – pe când eram la Sf. Andrei – pe Hansi Gross, cu care jucam ping-pong în curtea din spatele casei lor din Dr. Lister. Familia Gross şi vecinii lor, Carol şi Carolina (Kaufman?), erau un fel de amici de cartier ai familiei Alşec, la rummy şi pocker. Domnul Gross, tatăl lui Hansi, se chema Ioşca, era un fel de maghiaro-evreu cu aspect de neamţ, de prin Banat, şi făcea antrepriză de construcţii, proiectând el însuşi unele din casele pe care le construia – cred că era un fel de „conductor arhitect” – probabil şcolit pe la Budapesta sau Viena. La ei în casă am văzut planşetă de proiectare, pixuri cu mine de creion, compas, calc şi foiţă de studiu. Dar pe atunci eram încă un puşti de 13 – 14 ani – mai interesat de bicicletă, ping-pong…. Peste mulţi ani am devenit coleg la facultate cu Hansi şi apoi coleg de birou chiar cu Ioşca Gross, de la care am avut multe de învăţat despre importanţa detaliilor funcţionale şi tehnice.

S-a dovedit mai târziu că unchiul meu, renumit pentru harul (ştiinţa) de „diagnostician” îmi pusese un diagnostic corect – n-am ajuns un „mare arhitect”, dar mi-am făcut meseria cu plăcere şi cred că şi cu mici reuşite.

Odată cu înfiinţarea liceelor evreieşti, a fost înfiinţată şi un fel de universitate, „Colegiul Onescu”, cu sediul în Casa Eliade, azi monument istoric, la începutul dinspre Călăraşi al str. (Bd.) Mircea-Vodă. Colegiul avea mai multe specialităţi, Matematică (Abason), Medicină (Kreindler, Caffé), Litere (Graur) şi un fel de politehnică, în care exista şi arhitectura, sub egida ing. M. Bercovici. După scurt timp, şcoala lui Bercovici s-a desprins de „Onescu” şi în cadrul acestei şcoli „disidente” a luat fiinţă o şcoală de arhitectură sub conducerea arhitectului Harry Stern, ajutat de câţiva foşti studenţi ai Şcolii de Arhitectură oficiale (D. Hart, I. Rosenberg (Şerban), V. Agent). Nu ştiu nici azi de ce n-am vrut să mă înscriu la Bercovici şi am ales să mă înscriu la clasa de pictură a lui M. H. Maxy, în cadrul unui „Conservator”, în care secţia de teatru era condusă de Beate Fredanov şi Al. Finţi (Medelsohn la muzică). Azi nu-mi pare rău de cei doi ani de ucenicie la Maxy, mi-au format ochiul şi mâna pentru desen şi culoare; doar că, în 1944, când s-au redeschis pentru evrei porţile învăţământului de stat, n-am intrat automat în anul 3, precum cei de la „Bercovici” şi a trebuit să dau concurs de admitere (unde am reuşit penultimul…).

La „Maxy” am fost coleg cu câţiva băieţi şi fete care şi-au făcut un nume în pictură sau în profesii înrudite. Lelia Zuaf, Tia Peltz, Alma (Pica) Redlinger, Mimi Saraga (care a devenit iubita şi apoi soţia maestrului), Pita Rubin, Bill Juster (Willy) – devenit, ca şi mine, arhitect (stadionul „23 August”), Lucian Bergmen (Bratu), cineast la Buftea, Riky Peretz, plecat repede în Israel. Una din cele mai frumoase amintiri de la „Maxy” este realizarea unui spectacol cu piesa Oraşul nostru a lui Thornton Wilder. Noi, cei de la pictură, am făcut decorurile, actorii erau elevii lui Beate Fredanov, care a făcut regia; a avut o singură reprezentaţie la teatrul Baraşeum (T.E.S.).

În toamna lui 1942, împlinind 18 ani (cum trece timpul…), am fost „recrutat” la un centru din str. Progresul, fiind încadrat într-un detaşament de muncă pe un şantier de drumuri. În loc de puşcă, tinerii evrei au fost echipaţi cu târnăcop şi lopată. Glorioasa tradiţie militară a familie, cu un unchi căzut în luptă la Mărăşti, alt unchi doborât de tifos în spitalele de front şi un tată voluntar în regimentul II Pionieri de Gardă, urma să se împlinească în noroaiele şoselei Pantelimon – Brăneşti. Timp de o lună plecam de acasă, în prag de iarnă, dimineaţa la 5 cu tramvaiul 14 până la Pantelimon, apoi cu un autobuz până la Pasărea. Numai povestind şi mi se face milă de mine nesfârşită. Noroc că sistemul pile-relaţii a funcţionat bine şi după o lună eram „executant” la Centrul Naţional de Statistică din Brezoianu, unde era director A. Galopenţia, având ca şef de secţie pe Vera Iordăchescu (care era fiica lui Theodor Iordăchescu, care era vechiul prieten al tatii de la Ţintea…). Acolo, printre fişe de recensământ, mi-am făcut datoria către ţară până în iarna 1943, când am fost duşi să degajăm de zăpadă peroanele Gări de Nord şi, mai târziu, după bombardamentul american din 4 aprilie 1944, a trebuit să pun mâna din nou pe lopată şi pe târnăcop ca să particip la degajarea ruinelor fumegânde şi victimelor din zona pieţei Chibrit.

Anunțuri