7. PLOIEŞTI

de Andrei Sommer

Ne-am instalat, la început, într-o casă parter cu 3 (4?) camere aparent nouă, într-o zonă de case şi vilişoare destul de aproape de centru, spre vest. O coincidenţă suspectă a făcut ca noua mea adresă la Ploieşti să fie str. Cpt. Petre Şonescu, exact numele fostului meu coleg din clasa a 3-a, şeful grupului legionar care m-a alungat din şcoală. E foarte probabil să fi fost vorba de un predecesor din familie, a cărui vitejie patriotică trebuia cumva urmată.

Devenind „ploieştean” n-am avut dificultăţi de „aclimatizare” – doar aici veneam zilnic la şcoală şi aproape săptămânal cu părinţii la târguieli, la cinema, la restaurant. În cursul timpului se fixaseră câteva repere de magazine sau „servicii”. Tata şi cu mine ne tundeam la frizeria „Fantini”, unde mă distram cu reflexul infinit al pereţilor ce oglinzi paralele şi unde aveau maşini de tuns electrice suspendate, glisând pe un cablu (ca nişte funiculare!) – de la un scaun la altul. Carnea – antricoate „cu floare”, pulpă de batal, rasol cu măduvă – se cumpăra de la domnul Foişoreanu, măcelarul din prima boxă pe stânga de la intrarea în Halele noi. În peisajul ploieştean, de prin anii ’34, halele construite după proiectul arhitectului T. T. Socolescu (şi devenite mai târziu modelul „Circurilor foamei” din Bucureşti) erau, alături de Tribunal, unul dintre cele mai mari şi mai reprezentative edificii ale oraşului. În primul an de facultate l-am avut profesor de Teoria arhitecturii” pe T. T. Socolescu, un bătrânel simpatic poreclit „Moş Gaudet” pentru că ţinea orele citind traducerea cursului unu celebru profesor de la „Beaux Arts” (J. Gaudet). În jurul Pieţei Unirii erau magazinele Monica Solavici pentru lenjerie, tricotaje (curând au început să vândă „fulgarine” – în celebrul şlagăr-publicitate. Pe la mijlocul pieţei, pe dreapta, era magazinul Luvru, al domnului Papp (Popp?), unde se cumpărau textile (stofe, perdele, cearceafuri) iar mai jos era magazinul de cafea şi dulciuri al armenilor Altiokaian. Vizavi de Altiokaian era magazinul de „delicatese” Ghiculescu – un fel de „Dragomir Niculescu” din Bucureşti, unde mama, mare amatoare de picanterii, cumpăra lacherdă, icre, ţâri uscaţi, măsline de Volos, batog, ghiuden, şi era şi un mic bar pentru câte o ţuică „de Văleni”. Din piaţă, spre dreapta, pornea strada Franceză – un mic corso ploieştean – cu librărie, farmacie şi cinema Roxy la colţul din capăt. În apropiere era Dermata, unde se cumpărau ghete şi pantofi, dar şi magazinul Durabil – pentru încălţăminte „de comandă”. La capătul de nord, spre hale, era şi Berbec – restaurantul cunoscut.

*

În casa din Petre Şonescu am stat destul de puţin – de altfel pe atunci eu eram la internat, la Sf. Andrei. În toamna 1938, („de Sf. Dumitru”) ne-am mutat într-un apartament la etajul 1 al unui mic bloc recent construit de un proprietar pe nume Roşca, pe strada Oştirii colţ cu Română, între centru şi hale. Cred că tata ajunsese un fel de director la „Americană” pentru că am cumpărat de la Szekeli şi Retti mobilă de living nouă, fotolii, canapea şi o „bibliotecă” cu vitrină şi „secretaire” – care există şi acum în apartamentul familiei Sommer (Maia), perdele şi lămpi. Deasupra mesei din sufragerie a fost instalată o lampă cu trei braţe şi cu un frumos abajur de „pergament” pictat cu trandafiri. Lampa există şi acum, deasupra mesei de sufragerie în stil vienez moştenită din zestrea bunicii Caffé. Doar că abajurul, ars de căldura becurilor, a fost refăcut de mine de vreo 5 ori (în curs de aproape 80 de ani). Aici, la „Roşca”, am stat până l aplecarea la Bucureşti, în 1940, după venirea la putere a lui Antonescu şi a legionarilor, când tata a fost dat afară pe motive rasiale. Dar scurtul timp în care am locuit aici, fiind înscris în clasa a 6-a de liceu în „particular” la Petru şi Pavel (uitate întâmplările din ’36) – a fost probabil una dintre perioadele cele mai plăcute şi interesante ale adolescenţei mele.

În ziua când m-am dus să depun cererea de înscriere la secretariatul liceului am întâlnit un băiat înalt, blond, cu părul ciufulit, ţinând de ghidon o bicicletă de curse Diamant, venit şi el pentru acelaşi scop. Foarte comunicativ şi fără fasoane, ne-am împrietenit uşor şi prietenia noastră a durat până în 1945, când familia Gallay a plecat definitiv în Olanda de unde veniseră cu afaceri de utilaje de petrol cu 20 de ani în urmă. Joost, noul meu prieten, era născut în România şi vorbea româneşte ca un român sadea, puţin fonfăit (amicul lui Jaap Koppes îi zicea „Fonful”). Foarte curând m-a invitat la ei, să-i cunosc familia şi prietenii, eu neavând nicio cunoştinţă de vârsta mea în Ploieşti.

Locuiau aproape de centru, într-o casă mare cu etaj, cu aspect de vilă sinaiotă – cu ochii minţii de acum aş zice că era oarecum în stil Renaştere franceză, cu acoperiş înalt şi ferestre înguste. Casa era înconjurată de un parc cu brazi bătrâni şi pomi, cu peluză (nu foarte îngrijită) şi câteva tufe de trandafiri. Dar cel mai interesantă era familia Gallay. Domnul Gallay, care, aşa cum am spus, era reprezentant comercial al unor firme străine de utilaj petrolifer, mi-a evocat de la prima vedere un personaj din Rondul de noapte al lui Rembrandt. Înalt, cu o faţă prelungă, părul alb, mustaţă şi barbişon, bătrânul Gallay chiar era o figură. Zic „bătrân” fiindcă era destul de în vârstă pentru a avea un fiu de 15 ani şi o fiică de 13, Mira – cea de care m-am amorezat din prima clipă (blondă, ochi albaştri…). Mai târziu a apărut şi Brita, studentă la Bucureşti. Mira, Joost şi Brita erau copiii celei de a doua soţii, toţi născuţi în România fiindcă domnul Gallay, văduv, a cunoscut-o în România pe Nadia Bulâghin, dintr-o familie de ruşi „albi”, fugiţi la revoluţia din 1917. Nadia Bulâghin era o femei frumoasă la cei vreo 50 de ani de atunci, cu urme de strămoşi tătari, aşa cum sunt mulţi ruşi, cu ochii uşor migdalaţi, pomeţi ceva mai accentuaţi, părul blond-cărunt, tuns scurt. Se farda în jurul ochilor şi fuma cu un port-ţigaret lung la genul femeie fatală-intelectuală al anilor ’20. Acum vine încă o stranie coincidenţă: fratele Nadiei Gallay era inginerul Petre Bulâghin, directorul uzinei electrice din Câmpina, căsătorit cu „tante” Clara, născută Marbé, sora profesorului Marbé cu care a lucrat Nana când a intrat la Institutul Cantacuzino (Marbé, şi el „frenchi” (sefarzi) de-a noştri…). Dar coincidenţele intersecţiilor vieţii mele cu lumea olandeză nu se opresc aici. Mătuşa Nanei, „nănăşica”, doctor Elena Christescu (la a doua căsătorie) cunoscuse la studii, la Paris, un coleg olandez (Mertz) cu care s-a măritat şi a plecat în Indonezia. Când i-am cunoscut pe olandezii din Ploieşti (voi vorbi îndată şi de Koppes) şi am început să campăm în cortul lor în pădure la Păuleşti, nu ştiam că peste 20 de ani vom pune, cu Nana, Maia şi Ileana, pe malul lacului de la Bicaz sau pe nisipul plajei de la 2 Mai, tot un cort olandez, adus din Sumatra…

*

Primul efect al noilor relaţii cu Joost şi cu gaşca lui cosmopolită (Jaap Koppes – olandez, Kiki Boucher – belgian, fraţii Bomi şi Noli (Noel) Ioviţoiu – cu mamă englezoaică) şi toţi biciclişti, a fost cumpărarea, la cererea mea „insistentă”, a unei biciclete de curse marca Alcyon, cu schimbător de viteze, jenţi de lemn şi „baieuri” (Boyeaux), adică acele cauciucuri tubulare la care, dacă vrei să pui un petic, trebuie să descoşi anvelopa şi pe urmă s-o coşi la loc (exact ce trebuia pe potecile şi drumurile prin pădurile şi satele din jurul Ploieştiului!) excursiile noastre cu bicicletele şi cu cortul, în special în pădurea de la Păuleşti, aveau un caracter sportiv foarte special. Găseam un luminiş, puneam cortul, aprindeam un foc frumos, peste care puneam pe pirostrii un ceaun cu mămăligă, apoi intram în cort, desfăceam sticla de coniac Ducquet (unchiul lui Kiki Boucher, domnul Ducquet, avea o distilerie de coniac – ce potriveală, chiar la Păuleşti!), scoteam ţigările şi pachetul de cărţi şi o ţineam în pocker până în zori. Tata, sportiv cum era, părea foarte încântat de ocupaţiile sănătoase pe care le aveam în compania noilor mei prieteni de „familie bună”.

Odată am făcut o excursie ceva mai lungă, la Telega, cam la 40 km de la Ploieşti, chipurile să vedem celebrele „băi”. După un drum de vreo trei-patru ore (era şi la deal) am găsit bazine cu apă tulbure, galben-verzuie, înconjurate de şiruri de cabine de scânduri – cam dărăpănate, cu câteva persoane pe margine. Obosiţi şi însetaţi de drum însă, am descoperit în apropiere, la un colţ, ceva mult mai interesant, un birt purtând firma „La Mitu Capdefier”. Imediat Bomi Ioviţoiu, cel mai mare amator şi mai experimentat dintre noi în materie de „drink” (ascendenţa româno-britanică?), ne-a propus carcalete, un fel de cocktail de vin cu sirop sau limonată. Cred că Mitu Capdefier ne-a mai pus şi ceva drojdie – oricum, după o jumătate de oră eram foarte veseli iar eu a trebuit să ies în drum, cu stomacul întors pe dos. Drumul înapoi a fost într-o mahmureală, vorba poetului: „mai lung îmi pare drumul…”.

Pe vremea aceea circulaţia auto în Ploieşti era destul de anemică iar noi, cu „ţoaclele” noastre rapide (toţi aveam biciclete de curse cu excepţia lui Iaapi, care, înalt, mare şi mai leneş, avea un fel de tanc), ne dedam la tot felul de curse şi virtuozităţi în tot centrul. Într-o zi însă lui Joost i-a ieşit în drum o maşină căreia n-a vrut să-i dea prioritate şi a ajuns la spital cu o claviculă ruptă, buza de sus spartă şi diferite julituri şi vânătăi. Maşina însă avea ambele portiere din dreapta serios şifonate şi cu geamurile sparte – „Papa” Gallay a trebuit să scoată o mulţime de bani. Am stat de veghe la patul de spital al lui Joost zilnic, ore întregi – nu ştiu exact dacă din devotament prietenesc sau pentru că venea acolo şi Mira.

Brita, sora mai mare a Mirei, studentă la Academia Comercială (ASE), avea şi un supirant care (iarăşi jocul coincidenţelor) avea cu mine patru puncte în comun: era la fel de nedorit de persoana adorată, era evreu, purta ochelari şi se chema la fel: Toto (Toto Leonida). Şi era – culmea – fiul unei prietene a familiei destul de apropiate din Bucureşti, Paula Leonida. Pe chestia asta stătea la noi când venea la Ploieşti să-şi viziteze dulcineea. Respins elegant dar ferm, omul s-a dat bătut (ca şi mine), dar de disperare a plecat în Palestina (nu se numea încă Israel) iar de acolo într-o armată de mercenari într-un război din Africa unde s-a lăsat ucis. Se vede că sentimentele mele pentru Mira nu erau atât de profunde sau că am sperat mereu, până la plecarea familiei Gallay în Olanda, în 1947.

*

La Ploieşti nu mai aveam ocazia să mai pun mâna pe volanul maşinii, ca la Ariceşti şi mi-era cam dor de şoferie. Îmi ziceam că noaptea, când oraşul e gol şi fără poliţişti, aş putea totuşi… Aşa s-a făcut că într-o seară, când ai mei erau în vizită, am hotărât să scot maşina din curtea interioară a blocului, observând că tata lăsase cheile în cuier. Bineînţeles că le-am telefonat băieţilor şi i-am invitat la o plimbare – evident, voiam să mă dau al dracului. Ne-am înghesuit 5 într-o maşină de 4 locuri şi am pornit spre şoseaua de Bucureşti. Când am ajuns la gară (sud) a apărut o fază mai dificilă; podul peste calea ferată era accesibil printr-o rampă cu pantă destul de mare şi, pe deasupra, cu curbe de acces foarte strânse. Dar am trecut examenul cu succes (schimbare de viteze în pantă şi în curbă – chestie cu care am dat greş cu alte ocazii mai târziu) şi ne-am dus până la Bărcăneşti. Apoi ne-am întors fericiţi de plimbare, am băgat maşina la loc în curte, am pus cheile la loc, totul fusese OK. Doar că părinţii sosiseră acasă înaintea mea, au constatat lipsa maşinii – restul se înţelege; cu cureaua de la pantaloni m-a bătut, ca niciodată până atunci. Dar a meritat…

Aventura asta ne-a dat ideea să facem rost de o maşină a noastră – nu conta că n-aveam permise de conducere – cine o să se ia de băiatul lui Gallay sau al lui Koppes, mari negustori olandezi? Într-o zi, Iliaş zis Ciupagea, celălalt „român” din gaşcă, ne-a povestit că e o rablă veche de vânzare, într-o curte la Tătărani (lângă Ploieşti). Ne-am dus cu „ţoaclele” la Tătărani şi am găsit un coteţ de găini ce fusese pe vremuri maşină, ridicat pe butuci, fără roţi – roţile erau şi ele într-o magazie. Proprietarul ne-a vândut-o pe echivalentul a câtorva pachete de ţigări. Toată vara am muncit la ea să o punem în funcţiune, sub conducerea lui Ciupagea care era fecior de mecanic auto. Era o maşină de o marcă incertă, decapotabilă, dar fără coviltir; frânele nu prea ţineau aşa că Jaapi ţinea un picior afară, pe dreapta, cu talpa pe roata din faţă (nu mergeam mai mult de 15 km/oră). Am defilat cu ea prin centru, folosind o clapetă a ţevii de eşapament pe post de claxon (mai avea şi o trompetă cu pară de cauciuc. Evident nu avea parbrize, nici în faţă nici lateral, lumini nici vorbă. Am numit-o Zambilica, dar, din păcate, într-un drum la Păuleşti, i s-a rupt direcţia aşa că, după o eroică revenire la viaţă, s-a întors la vechea ei misiune, de coteţ. Noi ne-am ales cu distracţia şi cu ceva cunoştinţe de mecanică…

În Ploieşti, părinţii mei au păstrat relaţii destul de strânse cu vechii amici de la Boldeşti şi de la Valea Călugărească, dar au făcut şi relaţii noi, cu familia Grigorescu, rude ale unui inginer de la Boldeşti, dar mai ales cu familia lui „Nae” Căplescu, fost tovarăş de joacă al tatei din Cuza-Vodă/Trofeelor şi fost coleg de liceu la „Matei Basarab”. Nae Căplescu era magistrat de rang destul de mare la Tribunalul din Ploieşti, cu un aspect impunător, dar cu o fire glumeaţă şi fără fasoane. Vorbea graseiat şi povestea tot felul de situaţii hazlii din procesele pe care le judecase. Una dintre ele, care cumva dă seama despre natura lui, a fost cea în care un împricinat într-un accident de circulaţie i s-a adresat: „Rog onorata instanţă să ţină cont că ruperea barei de direcţie nu poate fi imputată şoferului” (sau ceva de genul acesta), la care Nae Căplescu, preşedintele completului de judecată, i-a răspuns: „Nu mă pot pronunţa întrucât onorata instanţă n-a avut decât bicicletă când era mic…”

Mergeam destul de des pe la ei, adulţii jucau belotă iar eu cu fiul lor, Radu, de vârsta mea, jucam şah. Radu studia pianul, având o reală chemare pentru muzică; a devenit mai târziu compozitor cunoscut, dar din nefericire a fost răpus de tânăr de o maladie nervoasă.

De ziua mea (serbată „pe stil vechi”, după calendarul mamei) de 1 septembrie 1939, am primit cadou invazia nemţilor în Polonia şi începutul războiului „WW2”. În primăvara 1940, după instalarea lui Antonescu şi a legionarilor la putere, tata a fost dat afară de noua conducere de la Teleajen (câţiva ingineri legionari printre care unul, Paisie, era – ca să vezi! – ginerele lui Roman Coc, soţul primei mele iubite de la Boldeşti, Viorica („dă-mu guriţa să-ţi sărut…”). A trebuit să ne mutăm la Bucureşti, unde directorul general al societăţii, Rică Georgescu (naţional-ţărănist de frunte), i-a promis că-l va ajuta să supravieţuiască şi chiar l-a ajutat până la sfârşitul războiului, când, la rândul lui, a fugit în America („meandrele istoriei” – vorba cuiva)…

Aşa se încheie epopeea prahoveană a copilăriei şi primei mele tinereţi.

Anunțuri