2. BOLDEŞTI

de Andrei Sommer

Aveam 5 ani când tata a plecat de la Concordia şi s-a angajat la Româno-Americană (Standard Oil of New Jersey), ca inginer de schelă la Boldeşti. Exploatările petrolifere au fost botezate de romani „schele” pentru că turlele sondelor erau nişte „schele”, la început din lemn, apoi metalice. Mai ţin minte şi alţi termeni „localizaţi” ai argoului tehnic din petrol: şeful echipei de muncitori la o sondă se numea „chirovnic”; platforma din vârful turlei, unde erau scripeţii cablurilor de care era suspendată „coloana” de ţevi („prăjini”) – se chema „geamblac” – pare un cuvânt cam turcesc, dar DEX ne informează că vine de la firma englezească ce fabrica scripeţii – James Blake.

Tata mă lua câteodată pe cal, în „schelă”, unde mă interesa grozav maşinăria cu aburi (mai târziu electrică) care se chema „granic” şi care făcea să se învârtească cu mare viteză „masa rotary” (Rotary – altă firmă producătoare de echipament petrolier) şi odată cu ea „spilstanga” (din germană?) – ţeavă pătrată de care erau înşurubate prăjinile de foraj, cu chei ca nişte cleşti de raci uriaşi.

Casa de la Boldeşti, aşezată pe drumul ce ducea la Lipăneşti, pe şoseaua spre Vălenii de Munte, avea în faţă o verandă largă, pe toată lungimea (model american), deschisă spre grădina cu flori – cu mulţi trandafiri. În spate era curtea de serviciu cu un şopron pentru trăsură (mai târziu Buick-ul tip 1924, luat de ocazie), grajdul lui „Mişu”, calul de schelă al tatii, latrina, gheţăria (un bordei în care se ţinea gheaţa adusă iarna din Teleajenul din apropiere) şi cuşca câinelui – la care odată am fost legat de lanţ fiindcă într-o bătaie l-am muşcat pe vărul meu, Zefi (Zephi Alşec).

Intrarea din stradă se făcea printr-o alee laterală care mergea până în curtea de serviciu şi lângă care era amplasat, printre meri şi pruni, puţul cu acoperiş şi roată. Acolo se coborau cu găleata pepenii verzi, să stea la rece. Pe o scară din lemn, cam şubredă, cobora Petre Ţipariu (grăjdar, grădinar, mecanic, tâmplar etc.) să pompeze cu mâna apă în rezervorul din podul casei pentru baie şi bucătărie. În istoria orală a familiei puţul a rămas de pomină după ce într-o zi, ambiţionat de „maleficul” meu văr Zefi, am coborât până la platforma unde era instalată pompa şi n-am mai putut ieşi fiindcă se rupsese o treaptă putredă a scării. Aveam vreo 6 ani şi aventura mi s-a părut foarte interesantă; priveam în sus la cercul de capete care-mi strigau să nu mă sperii. Până la urmă tot Petre Ţipariu m-a scos…

Dincolo de curtea de serviciu era livada cu meri şi straturi de zarzavat unde mă duceam dis de dimineaţă în pijama şi desculţ să mănânc o roşie culeasă de pe vrej – avea un parfum pe care nu l-am mai întâlnit niciodată…

De fapt, ce căuta Zefi în toată povestea? Părinţii mei erau foarte primitori, vara mai toată familia de la Bucureşti venea la noi pentru o mai lungă sau mai scurtă „vilegiatură la ţară”. N-aveam camere de musafiri, se dormea pe saltele puse pe duşumea în salon şi în sufragerie, un balamuc vesel care se chema „la ţigănie”. Principalii musafiri erau sora tatei, Didi, cu soţul Henri Alşec şi cu Zefi (mai mare decât mine cu 2 ani), cumnata mamei Corina (văduva lui Enric Algazi, care a murit prin 1920 la Paris) cu fiica ei Fifi, mai mică decât mine cu 4 ani şi, mai rar, fratele tatei, doctorul Caffé, cu soţia şi fata lor Janina (care a devenit mai târziu Janina Ianoşi). Cum ajungeau toţi la Boldeşti? Simplu: veneau cu trenul până la Ploieşti de unde îi aducea tata cu Buick-ul. Mama stătea aproape toată dimineaţa în bucătărie cu bunică-mea Vava şi cu femeia de serviciu ca să asigure pensiunea completă.

Când am împlinit 6 ani, în 1930, am fost trimis la şcoală fiindcă ştiam să scriu şi să citesc precum şi tabla înmulţirii (refrenul preferat al tatei „şapte ori opt?”). E posibil ca primirea mea înainte de 7 ani să se fi datorat nu numai precocităţii ci şi faptului că eram băiatul lui domn’ inginer de la „Americană”…Eram un copil vioi, normal dar nu foarte deştept – la serbarea de sfârşit de an, când am primit Premiul I cu cunună am întrebat-o pe mama dacă am trecut clasa…

Părinţii îşi împărţiseră domeniile educaţiei mele după propriile lor înclinaţii şi preocupări. Mama era cu partea umanistă, cu cititul, cu scrisul şi cu desenul. În prima ei tinereţe cochetase cu desenul şi pictura, fusese chiar elevă în atelierul Ceciliei Cuţescu-Storck şi aveam în casă două tablouri în „fusain”, unul al lui „Papu” – care nu ştiu ce a devenit – şi unul al Vavei, pe care am încercat să-l restaurez şi e acum în „galeria familiei” din birou. După ce am umplut tot peretele de deasupra patului cu desene în creioane colorate – animale, păsări, case, pomi, oameni – s-a decis că am „talent la desen”. Capodopera mea de pictură murală de deasupra patului a scos la iveală faptul ca eram stângaci, făcând ca „talentul” meu să fie şi mai extraordinar. Doar învăţătoarea de la clasa I-a a şcolii din Boldeşti n-a fost deloc impresionată şi m-a obligat, uneori cu lovituri de riglă peste mana, să ţin condeiul în mana dreaptă – aşa am devenit ambidextru, scriu cu dreapta iar toate celelalte activităţi manuale, inclusiv desenul, sunt ale mâinii stângi.

Talentul la desen mi-a mai ridicat prestigiul faţă de eternul meu rival, Zefi, care avea talent la cântat. Eu eram perfect afon, spre marea disperare a tatei care cântase în corul Carmen şi ştia pe dinafară aria lui Figaro – chiar avea o buna voce de bariton. În ce priveşte educaţia, în afară de matematică, tata îmi stimula abilităţile sportive şi tehnice, fiind inginer şi fost jucător de rugby la Stadiul Român. Mai târziu, ca student la Arhitectură, voi încerca, fără succes, să reînnor tradiţia. De la 5 ani m-a luat în braţe la volan şi „conduceam” Buick-ul pe drumul (nu foarte aglomerat) de la Boldeşti la Lipăneşti. Din păcate, ucenicia mea auto s-a întrerupt pentru ceva timp (până la 13 ani) după ce, într-o zi, jucându-mă de-a şoferul în şopron, am pornit maşina care s-a oprit la câţiva metri, cu botul în bordeiul de gheţărie. M-a mai consolat bicicleta cu două roţi primită la Crăciun. (Tata, în stilul cupletelor lui Tănase, îmi tot zicea: „Bicicletă-n două roate – fugi de-aici că nu se poate. A, dac-o plăteşti în rate, se mai poate.”) Am dormit cu ea în pat, după care nu m-am mai despărţit de bicicletă până pe la 40 de ani.

 *

Pe atunci mai toate şantierele petrolifere („schelele”)  erau dominate de 3-4 „jucători” principali: Astra Română (Royal Dutch – Shell Oil ) (anglo-olandeza), Româno-Americană (Standard Oil) şi Steaua Română (franco-belgiană) erau cele mai importante iar rivalităţile erau perceptibile mai ales în facilităţile oferite inginerilor. De departe, Astra era cea mai bogată şi generoasă – locuinţe de serviciu luxoase, cluburi, terenuri de tenis, piscine, maşini. Se vede că experienţa colonială a englezilor şi olandezilor a jucat aici un  rol, în timp ce americanii urmăreau maximum de profit cu minim de cheltuieli… Rivalităţile economice nu i-au împiedicat însă pe inginerii lor, români, olandezi, americani, belgieni, ruşi (albi), greci, englezi să se constituie în mici comunităţi amicale la tenis, la club, la picnicuri, la baluri, la golf, la vânătoare…Am crescut şi eu într-o „Internaţională” care – spre deosebire de cea a lui Ianoşi („intelectualo-stângistă”) – era mai curând „hedonist-capitalistă”.

 *

Cei mai apropiaţi prieteni ai părinţilor mei în această societate veselă şi pestriţă erau Roman Coc, inginerul şef al companiei „rivale” Astra, şi soţia lui „Ilenuţa”, o dulceaţă de moldoveancă-vrânceancă – de la Nămoloasa. Aveau şi două fete măricele, de 14 şi 16 ani, dintre care Viorica, mezina, cu nişte ochi verzi-albaştri, a fost primul şi marele meu amor.

Roman Coc  era un personaj destul de pitoresc. Purta o mustaţă dreaptă şi ţepoasă, era mare amator de vânătoare şi ca atare lăudăros simpatic, vorbind româneşte cu un ciudat accent nemţesc. Era de fel de pe la Cernăuţi, din partea aceea a ţării unde românii se amestecă cu austrieci, ruteni, ucraineni etc. Astra Română le pusese la dispoziţie un cottage elegant, cu o gradină splendidă (şi grădinar). Livingul lor mi se părea uriaş, cu şemineu în faţa căruia erau două fotolii de lemn de stejar cu perne înflorate şi spătarele reglabile ca la şezlonguri, menţinute cu câte o bară metalică având la capete nişte bile mari de alamă şi o blană de urs (cu cap şi cu ochi de sticlă), cu trofee de vânătoare şi panoplie de arme pe perete şi o mulţime de gravuri şi artefacte care veneau din lumea orientală şi mai ales din Egiptul unde călătoriseră de curând. Pe peretele şemineului era un tablou mare şi ciudat, reprezentând, într-o manieră piranesiană, hrubele din adâncurile pământului în care pătrunde coloana de foraj a unei sonde şi evocând un fel de iad în care o mulţime de draci şi drăcuşori se amuză producând tot felul de stricăciuni coloanei de foraj. O jupâneasă cu şorţuleţ alb şi o mică diademă de olandă apretată servea prăjituri, ceai, cafele şi dulceaţă de trandafiri. Pe lângă Buick-ul lor roşu şi plin de garnituri nichelate, al nostru se arăta în adevărata lui lumină de vechitură, „Astra” era cu totul altceva decât „Americana”…

Dar cel mai interesant lucru în casa familiei Coc era Viorica, fata lor cea mică (cam 14 ani), cu ochi verzi şi obraji trandafirii. Era foarte ambarasată de amorul meu care se manifesta mai ales prin glasul lui Jean Moscopol, al cărui şlagăr „Dă-mi guriţa să-ţi sărut” îl tot puneam la patefonul „His Master’s Voice”…

*

 Adevăratul pol al societăţii boldeştene era însă conacul lui Iancu Gănescu (i se spunea „Moş Gănescu”), proprietar de vie şi boier de viţă veche, unde nevastă-sa, Coana Marioara, ţinea casa deschisă pentru mai toată inginerimea din Boldeşti, dar şi pentru câteva familii high life din Ploieşti. Aveau în curte o haită de câini de vânătoare (setteri) şi în casă o cameră cu puşti şi tot felul de instalaţii de fabricat cartuşe de vânătoare precum şi o colecţie fascinantă de reviste franţuzeşti pentru vânători şi pentru viticultori, cu multe poze în gravură – unelte, maşinării, instalaţii, arme, scule de pescuit. Moş Gănescu era un bărbat în vârstă scund şi slab, cu părul alb, purta o mustaţă şi barbişon şi dădea cucoanelor tot felul de reţete franţuzeşti. În timp ce adulţii petreceau pe veranda conacului la un pahar de vin din producţia proprie a gazdei, eu – singurul copil din societate – dădeam ture cu bicicleta prin curte, mă jucam cu câinii prietenoşi sau răsfoiam cu mare interes revistele ilustrate. Mă cam răsfăţau toţi, dar mai ales Coana Marioara, care nu avusese copii. Din curtea conacului urcam în vie, pe deal, la „cules” de struguri, prune şi cireşe şi mă cocoţam în turnul pândarului.

Un personaj foarte important al copilăriei mele la Boldeşti a fost o veche locomotivă trasă pe linie moartă în gara de la Blejoi, pe lângă care treceam regulat în drumurile la Ploieşti. Unul din amicii tatei, inginerul Traian Grigorescu m-a încredinţat că eu sunt comandantul locomotivei sub numele de „Matapicadono” şi când voi fi mare, voi pleca cu ea în lume. Era o locomotivă mică cu coşul înalt şi roţile frumos vopsite în roşu, mult mai interesantă decât cele de jucărie pe care le primeam la pom sau de ziua mea. Dintre toate jucăriile şi jocurile, cel mai mult iubeam Mecano-urile cu care construiam, bineînţeles, sonde, dar şi macarale cu scripeţi şi funiculare care circulau pe sfori întinse între copacii din curte, transportând pietricele sau nuci de la nucul cel mare de lângă bordei. Despre acest nuc nu pot vorbi fără să amintesc băile de iod pe care le făceam sub supravegherea Vavei, într-un butoi umplut cu apă de ploaie şi frunze de nuc care miroseau foarte tare. Aş vrea să vorbesc mai mult despre Vava, care a fost adevărata mea bunică (cealaltă stătea la Bucureşti).

Revenită de la Roueil odată cu mama pentru a participa la căsătoria ei, Vava a acceptat (cred că bucuroasă) să stea cu noul menaj şi a locuit cu noi, ocupându-se de bucătărie şi – destul de activ – de „copil”. Gătea minunat un fel de musacale de vinete: cea cu perişoare şi cu usturoi se chema „Miringena Cun Albondigas” (am regăsit-o cu emoţie în „menu-ul” unui mic restaurant spaniol la …Brighton); a doua se numea „Miringena Cun Chezu i Manteca”, adică vinete tocate cu brânză şi unt. Mâncărica de pui cu roşii şi usturoi se chema „sufriticu”, sărmăluţele în foi de viţă erau, cum am mai zis, „iaprakis”. Vava păstra ritualul de vineri seara, aprinzând lumânări având capul acoperit cu un fel de maramă. În rest nu era habotnică, mânca porc bine-mersi, dar nu uita să facă nişte minunate „roscas” (humăntaşe) de „Roşana” (Rosh Hashana).

Am păstrat în familie şi o reţetă de prăjitură însiropată, „tişpişti” – un fel de baclava. Din îndepărtatele vremuri spaniole se mai păstra „piciuga” (în spaniolă „peciugas”), pastramă din piept de gâscă uscat la vânt, şi „sarsicias” (spaniolă „salsiceas” – cârnaţi) care, în versiunea noastră balcanică, era un ghiudem sadea. Bucătăria „spaniolă” era un ciudat amestec de reţete greceşti sau turceşti cu reminiscenţe mediteraneene. Dar Vava nu era o simplă gospodină-bucătăreasă, era şi o femeie cultivată, citea mult şi juca şah cu tata – mai târziu la Băicoi, când aveam 7 ani, şi cu mine, deşi când mă bătea îi aruncam piesele în cap. Avea o ţinută mândră, un păr roşcat închis pe care îl purta cu un coc mare, înalt; se vedea că în tinereţe fusese o frumuseţe. Energică, activă şi spirituală, îi plăcea o ţuiculiţă şi un pahar de vin (franţuzita de maică-mea îi cânta „c’est la mère Maturine qui aimait boire du vin”…). Într-o seară când ne întorceam cu toţii cu maşina de la o petrecere, i s-a făcut rău (nu cred că din legănatul maşinii – drumul era plin de gropi şi Buick-ul avea o suspensie de camion). Tata a oprit maşina, Vava a coborât în grabă să se „uşureze” şi am pornit mai departe, dar după două minute Vava a strigat cuprinsă de panică: „dinţii mei!…” Tata a oprit, a făcut câţiva zeci de metri marşarier la locul cu pricina şi la lumina farurilor proteza a fost recuperată…

Unul din evenimentele importante ale şederii la Boldeşti a fost prima recepţie radio, „cu galena”. Cu ajutorul lui Petre Ţipariu, tata a întins o antenă între două prăjini pe acoperişul casei şi a legat aparatul la un acumulator de maşină. Într-o seară ne-am adunat toată familia şi tata a început să sucească un buton, se auzea printre trosnituri şi hârâieli o voce slabă care zicea „…radio Wien” şi parcă şi muzică. De fapt, momentul a rămas în istoria familiei pentru că am strigat la Vava, care îşi manifesta zgomotos entuziasmul. „Taci tâmpito, n-auzi radio Viena?”. Se vede că în familia noastră nu se prea cultiva respectul faţă de adulţi şi „bătrâni” căci, în loc de o palmă şi o morală severă, i-a apucat pe toţi râsul şi povestea a tot fost repetată în familie mulţi ani după aceea.

Dintre toate aventurile trăite la Boldeşti, cea mai straşnică a fost cea cu scăldatul în Teleajen. Zefi şi cu mine ne jucam lângă poarta casei cu copiii lui Petre Ţipariu care stătea peste drum, când a apărut Moş Ţarălungă cu căruţa. Era un tip gras şi mustăcios, mereu pus pe glume – făcea cărăuşie de pietriş din albia Teleajenului pe la construcţiile din sat. A oprit calul şi ne-a chemat pe toţi, vreo 5 copii între 6 şi 8 ani, să ne ducă la gârlă, la scăldat. Bineînţeles că am sărit toţi în căruţă şi duşi am fost, fără să spunem vreo vorbă celor din casă. La gârlă ne-am distrat de minune, apa era mică până sub genunchi, numai bună de bălăcit şi stropit. Faptul că în toiul jocului mi-a luat apa o sanda mi-a stricat puţin plăcerea, dar cel mai rău a fost când a năvălit tata cu calul în galop precum un cavaler al Apocalipsei, cu ochii scoşi de furie şi răcnind ca un apucat. Una-două ne-a urcat pe Zefi şi pe mine în spinarea calului şi ne-a adus acasă unde am primit o bine-simţită corecţie; eu am scăpat mai uşor, dar Zefi a încasat de la taică-sau o bătaie cu cureaua sub duş. Mama şi cu Didi (sora tatei şi mama lui Zefi) comentau indignate cum a răpit copiii „porcul ăla bătrân de Ţarălungă” (nu ştiu dacă arhitectul de la Proiect Bucureşti îi e vreun nepot). A doua zi când a trecut cu căruţa prin faţa casei, Zefi i-a strigat de la poartă: „A zis mătuşă-mea ca eşti un porc bătrân!” Avea motive serioase…

 *

 Contaminat de la Coc şi de la Moş Gănescu, tata şi-a luat şi el o puşcă cu două ţevi şi cartuşe cu care ieşea la vânătoare de ciori, dar şi de iepuri, prepeliţe şi sitari, pe care mama îi punea în „baiţ” şi apoi îi transforma într-o friptură plină de alice. Cea mai mare aventură vânătorească am trăit-o când am plecat cu trei maşini la moşia Sighireanu din Bărăgan, la vânat dropii. Era o adevărată expediţie, toţi erau echipaţi cu halate, căşti de pânză şi ochelari de aviaţie – ca să se apere de praful „şoselei”. Nu prea ştiu ce au vânat domnii vânători, dar ştiu că jucându-mă într-un leagăn din ograda conacului am fost trântit la pământ de doi dulăi şi m-am ales cu o muşcătură de fund a cărei cicatrice o mai am şi azi. A fost prima dintre cele trei cicatrice care mărturisesc cuminţenia (sau ghinioanele) copilăriei şi despre care voi povesti la timpul potrivit.

Anunțuri